Resurecția lui Sadoveanu

Mihail Sadoveanu a devenit din nou obiect de dispute pseudocanonice cu substrat ideologic, în care falsul reformism se combină cu drojdiile tabloidizate ale Războiului Rece. Incriminat pentru patriarhalismul abuziv al personajelor și pentru mandarinatul prosovietizant de la bătrînețe, taxat drept „prăfuit“,  pentru inconfundabilul stil liric-cermonios cu parfum arhaizant (forjat la școala cronicarilor moldoveni, a cărților populare și a lui Ion Creangă), „continentul“ Sadoveanu, cu cele peste o sută de volume, între care destule capodopere, așteaptă însă o relectură profesionistă, exigentă și, pe cît posibil, in integrum. Principalele cărți despre el (ale lui Alexandru Paleologu și N. Manolescu) au modernizat perspectiva critică asupra operei sale, propunînd un Sadoveanu-intelectualizat inițiatic și ezoteric sau un Sadoveanu livresc și estet, în locul sfătosului paseist naturist. Însă de atunci – din anii ’70, adică – exegeza sadoveniană a bătut, cu cîteva excepții timide (Ovid S. Crohmălniceanu, Monica Spiridon și alți doi-trei), pasul pe loc. Ediția critică începută în 1981 de Cornel Simionescu s-a blocat, ajungînd abia pînă în 1912. Iar scriitorul sfidează, în continuare, prejudecățile noastre de tip lovinescian, sincronist-occidentalizant și liberal‑progresist. (În mod ironic, fostul său coleg de gimnaziu de la Fălticeni, rezervat altminteri, și-a început cariera de critic apărîndu-l, ca și viitorul său inamic, Ibrăileanu, de atacatori precum H. Sanielevici, care într-un articol de pomină din Curentul nou, în 1905, denunțase imoralitatea needucativă a personajelor sadoveniene… Sună cunoscut?).

Debutat cu patru volume într-un an (1904), premiat de Titu Maiorescu la Aca­demie, Sadoveanu a fost, aproape de la început, primul nostru scriitor care a trăit (bine) din propriul scris (fără de care n-ar fi existat numeroasele sinecuri, stipendii, funcții, indemnizații ș.cl.). A fost un reformator cultural (patronat de Spiru Haret) din perioada Sămănătorului (neînțelegerile ideologice și personale cu Iorga l-au determinat să opteze pentru linia lui Ibrăileanu, Stere & Co). S-a oficializat repede și meritat: director de teatru, șef al SSR, academician, președinte al Se­natului, mare mason de rit scoțian în grad 33 (pînă la interzicerea lojii de către guvernul Goga-Cuza) etc. Controversele îl vor urmări însă: ca unul dintre cei mai ecumenici și filosemiți scriitori români din interbelic, alături de prietenii Galaction și Panait Istrati, „tradiționalistul“ va deveni, după preluarea trustului antifascist de presă din Sărindar, o victimă predilectă a legionarilor. Aceștia îi ard cărțile în piețe publice, îl amenință cu moartea pe „trădătorul iudeo-mason și bolșevic Mehală Jidoveanu“ și vor încerca să îl asasineze (fiind ascuns și salvat in extremis de Ionel Teodoreanu), după ce îi vor fi trimis ca avertisment un exemplar din Baltagul cu un topor înfipt în el. Asemenea episoade îl determină să se „sihăstrească“ în munții Sebeșului, împreună cu avocatul Ionel Pop (nepot al lui Iuliu Maniu) și cu a doua soție (Valeria, fosta sa secretară la Adevărul), unde scrie, în 1942, splendidul dodecameron Poveștile de la Bradu-Strîmb, replică la fabulosul decameron moldav din Hanu-Ancuței (1928).

După conferința-semnal Lumina vine de la Răsărit (1945, intermediată de Mihai Ralea, după interludiul procarlist al scriitorului fost liberal, agrarian, averescan, țărănist), ajunge, desigur, un pontif și un trofeu de lux al noului regim stalinist, deținător al unor funcții în stat la care, da, nici un alt scriitor român n-a avut acces. Tributul plătit realismului socialist a fost la vîrf, cu Mitrea Cocor, Păuna-Mică, Aventură în Lunca Dunării ș.cl. (ceva mai puțin Cîntecul Mioarei și Nada Florilor). Demascările de presă rudimentar-anticomuniste despre condamnările la moarte semnate și de el ca vicepreședinte al MAN trebuie privite însă cu suspiciune, mai ales cînd e vorba și de repere legionare (nu intru aici în detalii). Înainte de accidentul cerebral care l-a infirmizat, șeful Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“ a și salvat de represiune confrați cu probleme la dosar (pe prietenul I. Teodoreanu, de exemplu, ca avocat promotor al excluderilor antisemite). Un personaj complicat, într-o istorie complicată, pe care n-o pot descîlci rechizitorii propagandistice, ci expertiza sine ira et studio.

Autorul Divanului persian a fost un arhaizant sapiențial (pseudojurnalul restituit în 2005 de Constantin Ciopraga arată vastitatea multilaterală a lecturilor sale), dublat de un conservator demofil afin poporanismului Vieții Românești. De la tatăl său cu obîrșii gorjene, bătrînul avocat Alecu Sadoveanu, n-a moștenit, cum credea Ralea, spiritul pandur, ci latura occidentală a personalității, pragmatică și sceptic-voltairiană. De la mama sa, tînăra Profira Ursaki – atașamentul față de gîndirea tradițională, magico-mitică, față de omul arhaic și față de „umiliții și ofensații vieții“. A fost un scriitor al răzbunării oprimaților, dar și al vechimii și al retragerii deziluzionate în sălbăticie din calea agresiunilor Istoriei. Atașat melancolic de natura primitivă pe cale de dispariție, povestitor inegalabil de vînătoare și pescuit în narațiunile din Țara de dincolo de negură, Neagra Șarului, Valea Frumoasei, Împărăția apelor ș.cl. (care suportă oricînd o lectură ecocritică), cel care a legitimat, ca nimeni altul, geografia literară a Moldovei (inclusiv Basarabia), a Dobrogei (inclusiv Cadrila­terul), a Țării Hațegului și a Moților (despre care a scris și scenariul unui excelent film documentar al lui Paul Călinescu, premiat la Veneția), nu a fost doar un apologet rousseauist al vieții primitiv-arhaice, agrar-forestiere și pastorale, dublat de un scriitor cu haiduci de tip Cozma Răcoare (în linia lui N.D. Popescu, inteligent exportată de Panait Istrati), ci și un scriitor urban aparte, fie că e vorba de tîrgurile moldovenești, de Iași (de la cel post-medieval la cel interbelic, trecînd prin refugiul din 1917, surprins în romanul Strada Lăpușneanu. Cronică din 1917 și în mai tîrziul Trenul fantomă), de burgurile transilvănene și orășelele dobrogene (în Ostrovul lupilor), de București (în Morminte) sau Constantinopole (în Creanga de aur, bijuteria bizantin-ezoterică, în eposul fastuos din Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă și în splendida Roxelana).

Mare mestru al narațiunii inițiatice, după ce Ștefan Lupașcu – tatăl Ștefanei Velisar Teodoreanu – îl inițiază, la începutul anilor ’20, în masonerie, Sadoveanu este și un performer al intrigii detective în etnothrillerul realist-mitic din Baltagul, în Cazul Eugeniței Costea, Paștile blajinilor, Oameni din lună sau Ostrovul lupilor. Nopțile de Sînziene e un roman realist-magic apărut cam în același timp cu termenul consacrat de romanul sud-american. Primul Sadoveanu, de dinainte de Țara de dincolo de negură și Hanu-Ancuței, e mai caragialian, atras de actualitatea social-politică. Nu excelează în romane; nici în romantic-eroicele Șoimii, Vremuri de bejenie și Neamul Șoimăreștilor, inspirate de Sienkiewicz, nici în cele despre bovarismul tîrgurilor de provincie, inspirate de Flaubert și Maupassant (Însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta, Floare ofilită) sau în turghenievianul Venea o moară pe Siret. Excelează, în schimb, în nuvele și povestiri. Tragica Haia Sanis este însă o capodoperă, ca și Mergînd spre Hîrlău, iar Cînele, Ițic Zodaru, Emigranții la Brazilia, Faceri de bine (și cîte altele!) sînt antologice. Nici atașantul fantasy copilăresc Dumbrava minunată nu și-a pierdut farmecul. În faza maturității, autorul de construcții ample trece în prim-plan. Unii l-au comparat cu moderni conservatori orientalizanți și ezoterici ca Hesse sau Jünger, trecuți prin ironia unui Anatole France, alții au apropiat magistrala Ochiu de urs de Ursul lui Faulkner și eroic-miticul Frații Jderi de trilogia lui J.R.R. Tolkien. N. Manolescu a observat apetența sa pentru rescrieri și intertextualitate: Locul unde nu s‑a întîmplat nimic rescrie ironic Apa morților, Măria Sa, Puiul Pădurii – istoria Genovevei de Brabant, Divanul persian – o poveste din Halima, Po­veștile de la Bradu-Strîmb – alte povești fără frontiere, autobiografia Anii de ucenicie trimite la provincia pedagogică a lui Goethe, iar Fantasii răsăritene (1946) – la Povestirile orientale ale Margueritei Yourcenar din 1938 (cînd Sadoveanu prefața Izvor, țara sălciilor a Marthei Bibescu), iar tîrziul Nicoară Potcoavă rescrie conform – dar cu cît rafinament! – naivul Șoimii. E aici, cum a observat Monica Spiridon în Sadoveanu sau Divanul înțeleptului cu lumea (1989), și o doză de metaficțiune, cultivată de postmoderni, dar față de care și antimodernul Sadoveanu are o atracție specială. Cro­nicarul dramelor anonime ale provinciei și localistul împătimit a fost, nu mai puțin, un spirit universalist à rebours, tot mai atras cu trecerea timpului de înțelepciunea veche a Asiei, pe care-o contrapune Europei cu noua ei barbarie tehnologic-militaristă.

Cunoscător avizat de istorie autohtonă și universală, șahistul taciturn cu aer de uncheș morocănos și greoi a fost și un pasionat al textelor sacre și sapiențiale de pretutindeni. Gospodar așezat, conformist și rebel în același timp, Sadoveanu a fost un om și un scriitor cu multe sertare. Un scriitor deopotrivă natural și livresc, „alimentat“, în egală măsură, de folclor, de cărțile populare și de înțelepciune și, desigur, de marea literatură clasică și modernă. Elevul mitizatului învățător Busuioc („domnu Trandafir“) și al junimistului Vasile Burlă n-a disprețuit nici literatura pedagogică, de „luminare a poporului“. Repo­vestitor, împreună cu D.D. Patrașcanu, al Vieților sfinților, va da lecții și în materie de realism socialist…

(Post-)dacismul, obsesia pentru golul istoric (umplut cu ficțiune) de după retragerea aureliană nu au nimic comun cu traco-dacismul legionar și protocronist. Pentru anticolonialul Sadoveanu, premodernitatea arhaică, tradiția magico-ezoterică, natura sălbatică, preistoria și subistoria nu se opun habotnic modernității și istoriei, ci le îmbogățesc cu o înțelepciune abilă. Tatonarea între lumi aparent incompatibile, între legea arhaică și legea modernă, domină marile scrieri ale maturității: în Baltagul se confruntă calendarul pe stil vechi și calendarul pe stil nou, justiția oficială și dreptatea tradițional-pastorală. În Creanga de aur – noua ordine bizantină și ordinea magică a vechilor daci. În Nopțile de Sînziene – legea naturală a pădurii vrăjite și legea mercantilă a antreprenorului francez. Povestitor înnăscut, artist al diplomației culturale, inclusiv al… celei culinare tradiționale, Sadoveanu privește culturile „străine“ cu sensibilitate de poet și perspectivă de antropolog meliorist. Explorator al extremului Occi­dent în memorialul de călătorie Olanda, fin observator de vizitatori occidentali în Moldova (Paul de Marenne, Antoine Bernard), interesat și de Europa Centrală sau Albion, „autohtonistul tradiționalist și paseist“ a excelat într‑un ecumenism/cosmpolitism răsăritean al vechimii, complementar celui occidentalizant, „nou“, al lui Lovinescu.

Pe lîngă foarte numeroasele figuri de evrei (mai rar armeni), prozele sale livresc-sapien­țiale aduc în prim-plan turci (Ostrovul lupilor e un roman dobrogean turcesc), indieni și persani (în superior-ludica Soarele în Baltă sau Aventurile Șahului, dar și în Divanul persian, sadovenizare first class a unui episod din Halima), vechii mongoli (Cuibul invaziilor), iakuți siberieni (în Uvar), pecenegi (în Nopțile de Sînziene), pustnici japonezi și coreeni (în adaptările Ho-jo-ki și Țaori, pasărea tainică din Poveștile de la Bradu-Strîmb), fără a mai vorbi de rușii, malorușii, polonezii sau zaporojenii crîmleni din, între altele, Nunta Domniței Ruxanda, o capodoperă istorico-fantastico-inițiatică încă neomologată. A scris și un roman documentar cu exploratori despre Australia de la 1850, în Țara Kangurului (1937, an în care fiica sa, Profira, publica romanul de aventuri Naufragiații de la Auckland). Un reportaj demitizant din Războiul Balcanic despre care a scris și Topârceanu (44 de zile în Bulgaria) devine pretextul unei monografii incitante a zonei. S-ar putea scrie studii despre imagologia etnică din povestiri (dar nu numai), dezoltînd, eventual, sugestiile lui Daniel Vighi din Tentația Orientului (1998), și despre implicațiile (geo)politice din romanele istorice (cu mesaje adresate prezentului în care au fost scrise). Proza naturalistă din tinerețe oferă un material generos inclusiv studiilor feministe (Sadoveanu a fost și cumnatul Izabelei Sadoveanu, militantă internațională și primul nostru critic literar femeie), iar secvențele minimal-biografice despre propria copilărie din Cele mai vechi amintiri pot fi citite alături de, să zicem, scurtmetrajele rurale ale lui Florin Lăzărescu din Lampa cu căciulă.

Nici unul dintre prozatorii noștri n-a cunoscut mai intim România „profundă“, o terra incognita pentru modernii urbani (care nu vor s‑o accepte nici azi). A venit timpul scrierii unor cărți care să-l scoată pe Sadoveanu de sub malpraxisul didactic bătrînicios-triumfalist și al propagandei iconoclast-ignare. Scandalul Baltagul, detonat de suplinitoarea Cristina Tunegaru și de suținătorii din rețea, a fost mostra cea mai ineptă de revizionism canonic – un rechizitoriu politic la adresa autorului deghizat în condamnări de drept comun ale personajelor, cu pseudoargumentul desuetudinii artistice (decretată de cine?). El a generat o reac­ție salutară, căci Sadoveanu & Co n-au mai fost apărați cu argumente pășuniste din arsenalul naționalismului ceaușist, ci de tineri intelectuali, critici și profesori cu minți deschise și cu simț al valorii. Din lectură canonică uzată didactic, Baltagul a devenit cool, iar disputele au creat un teren favorabil redescoperirii acestui uriaș scriitor, un produs „specific“ pentru literatura mondială.