Înainte de a lucra pentru scenă, Milo Rau a absolvit Sociologie şi Studii germane la Zürich, Berlin şi Paris şi a fost jurnalist freelancer, interesat mai ales de zonele de conflict din Africa. În 2007, a fondat International Institute of Political Murder (IIPM), aşezămînt cu nume neobişnuit, unde produce şi promovează forme de artă intens politică, documentară, prin proiecte scenice, dar şi de film şi editoriale. Sub această siglă a realizat, printre altele, The Last Days of the Ceausescus/Ultimele zile ale Ceauşeştilor (procesul şi execuţia, reconstituite documentar), Hate Radio (despre genocidul din Rwanda), The Civil Wars, Congo Tribunal, Breivik’s Statement, o trilogie despre status quo-ul Europei: #15, The Dark Ages şi Empire etc. Milo Rau susţine „o nouă formă de artă politică, condensată în termeni documentari şi estetici“, concentrîndu-se pe „tratarea multimedia a conflictelor istorice şi sociopolitice“. Arta lui e preocupată de crevelarea realului“, formula care-i teoretizează poetica. Acest „nou realism“ aduce sub lupă teme sensibile, abordate dintr-o dublă perspectivă, sociologică şi artistică, stîrnind contradicţii şi reacţii, dezbateri, polemici. Că e teatru, performance, instalaţii video, film sau eseistică, arta lui Milo Rau e puternic angajată, militînd pentru valori umane fundamentale.
Spectacolul despre care scriu, Compassion. The History of the Machine Gun/Compasiune. Istoria mitralierei, a fost lucrat anul trecut într-o extinsă cooperare cu European Theatre Network PROSPERO, din care fac parte Schaubühne Berlin, Théâtre National de Bretagne/Rennes, Théâtre de Liège, Emilia Romagna Teatro Fondazione, Göteborgs Stadstheater, Croatian National Theatre/World Theatre Festival Zagreb, Athens & Epidaurus Festival. Compasiune. Istoria mitralierei e o incursiune documentară în rărunchii unui sentiment profund uman, indicat de titlu, pe care-l radiografiază prin raportare la cîteva dintre evenimentele ce au bulversat lumea ultimelor decenii: genocidele din Africa, masacrele etnice, afluxul de migranţi. Dramaturgic, Compasiune. Istoria mitralierei e construit după canonul teatrului documentar, scenariul inserînd fragmente din dialogurile pe care echipa (dramaturgie: Florian Borchmeyer, documentare şi colaboratori dramaturgie: Mirjam Knapp, Stefan Bläske) le-a purtat cu victime de război, clerici, militari din trupele Naţiunilor Unite, reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale al căror obiect de activitate este ajutorarea populaţiei din zonele de conflict. Scenariul e un dublu monolog susţinut de o actriţă de culoare, Consolate Sipérius, şi o alta, caucaziană, Ursina Lardi. Structura e apropiată de cea filmică, o cameră video redă în timp real expresia facială a interpretelor, într-un storytelling care prezintă secvenţe de istorie reală, personală ori a altora, relatată documentar. Charisma protagonistelor contracarează principalul pericol al unui asemenea tip de montaj dramaturgic, monotonia, Sipérius şi Lardi găsind în ele însele forţa şi varietatea stilistică pentru a transmite sumedenie de informaţii relative la asasinatele în masă în războaiele dintre Hutu şi Tutsi, la miile de morţi din apele Mediteranei, refugiaţi din Africa sau Orientul Mijlociu. Compasiune. Istoria mitralierei e un spectacol documentar în toată fibra lui: colajul de text e compus din poveşti reale; în etapa de pregătire a producţiei, Milo Rau şi Ursina Lardi au călătorit pe rutele migranţilor, în Turcia, Grecia şi Macedonia, pentru a experimenta pe viu, la faţa locului, o parte din realităţile prin care trec refugiaţii şi a se încărca cu expertiza ce vine din (re)trăirea acţiunilor despre care vorbesc. Au cules şi material fotografic proiectat în spectacol. Nu imagini dintre acelea ce circulă viral în mediile de socializare ori în presa alergînd după senzaţional şi rating, şi care banalizează monstruosul, suferinţele şi moartea, ci din acelea care declanşează empatia pur şi simplu apropiindu-te de subiect. În plus, cele două actriţe au în biografie experienţe de viaţă conexe temei. Consolate Sipérius a scăpat din genocidul de la începutul anilor ’90 din Burundi, avea atunci 4 ani şi a rămas orfană. Şansa ei a fost adopţia, o familie dintr-un sat belgian alegînd-o „dintr-un catalog, ca la IKEA!“, cum zice, ironic. Partitura sa e foarte naturală, firească, fără ipocrizii politic corecte, evocînd scene din copilăria belgiană într‑o localitate, o şcoală unde era singura altfel. A ales cariera actoricească şi a avut şansa să joace personaje puternice, precum Antigona şi Julieta lui Shakespeare. Nu ascunde că a savurat secvenţa din Inglorious Bastards cînd tînăra evreică scăpată ca prin minune de sub gloanţele naziştilor se răzbună incendiindu-şi, într-un cinematograf, urmăritorii de odinioară, iar bucata din filmul lui Tarantino curge pe un ecran fix în clipa mărturisirii ei sincere, umane, chiar dacă, poate, îngrozitoare moral.
O calitate a spectacolului e că nu încearcă să impresioneze înfăţişînd orori, deşi despre ele vorbeşte. A ales calea mai subtilă, mai eficace a unor minipoveşti impregnate de veridicitate, foarte omeneşti, care percutează eficient asupra publicului. Milo Rau preferă naraţiuni ale celor ce le-au trăit, le-au văzut ori cărora le-au afectat imediat existenţele, relatate de actori ca mesageri ce raportează impasibil, testimonial. După ce Consolate Sipérius îşi spune senină partitura, cu un ton convivial, Ursina Lardi vine cu un alt unghi: al europeanului tînăr, naiv, entuziast, descins pe continentul negru să ajute în momente de criză, în al cărui CV dă foarte bine un asemenea voluntariat. Există peste 1.000 de ONG-uri cu acest obiect de activitate. Ursina Lardi a fost, la vîrsta de 20 de ani, în misiune umanitară cu Teachers in conflict, în Rwanda şi Congo, în perioade de pre- şi postgenocid. Actriţa narează episoade terifiante, una dintre metodele de a scăpa de zgomotele care traduc sonor luptele armate fiind să asculte cu volumul la maxim Simfonia a VII-a de Beethoven. Ale cărei acorduri răsună şi în scenă, printre alte sunete specific africane – de ploaie abundentă, onomatopee, voci de copii etc. Lardi, actriţa fetiş a lui Ostermeier, pe care am văzut-o în vară şi la Sibiu, în Căsătoria Mariei Braun, joacă brechtian, detaşat, ilustrîndu-şi poveştile cu imagini din excursia de documentare, cu selfiuri de pe rutele refugiaţilor. Singura fotografie preluată din mass-media e aceea cu trupul lui Aylan Kurdi, copilul fără suflare aruncat de valuri pe plajele Mediteranei, care a făcut ocolul pămîntului şi a declanşat atîta milă. Sînt multe nuanţe, detalii precum aerul de hipsteri al refugiaţilor din taberele apusene, remodelarea atitudinii occidentale faţă de aceştia după cazurile de agresiune asupra femeilor din Germania, spectacolul conturînd un tablou deloc cosmetizat. Deşi Lardi joacă detaşat, la rece, toate istoriile pe care le spune te marchează. Întrebările din subsidiar sînt numeroase: ce anume ne declanşează compasiunea? Ce ne impresionează şi ce ne lasă indiferenţi? Cum ne raportăm la lumi necunoscute, despre care gîndim în clişee?! Cu cît nedreptatea, tragedia istorică e mai îndepărtată de noi, temporal şi geografic, cu atît sîntem mai nepăsători. Cu cît se apropie şi ne loveşte prin cei apropiaţi, cu atît impactul capătă amploare. Ursina Lardi are un control perfect asupra vocii, mimicii şi propriului corp, chiar şi atunci cînd, puţin şocant, povestind despre cum a fost obligată în Congo să umilească o localnică pe care o cunoştea, a reconstituit momentul urinînd în scenă peste grămada de obiecte aruncate dezordonat ce alcătuiesc decorul. Nu e un exces, e o modalitate de-a arăta live ce înseamnă un gest dezumanizant.
Nimic din spectacolul acesta nu indică luări de poziţie care să manipuleze emoţional. Meritul său este, printre altele, surprinderea şi etalarea problematicii în întreaga ei complexitate istorică, politică, umană, printr-o versiune de verbatim mixat cu docuficţiune. Participativ, eşti în ipostaza de-a procesa intelectual şi sufleteşte în ritmul şi cu valorile personale abundenţa de informaţii şi de faţete ce ţi-au fost livrate artistic, sentimentele confuze pe care ţi le-au stîrnit.
Noul realism al lui Milo Rau e o disecţie clinică a răului reprezentat de războaie, genocide, epurări etnice, dar şi a indiferenţei, a făţărniciei şi a intereselor mascate. Artistul o face militant, dar fără partizanate, fără să încalce limitele de verosimilitate şi, deci, de credibilitate. Activismul lui Milo Rau e interogativ, implică. Nu vine din mode teatrale, din tendinţe care abordează subiecte actuale doar pentru a arăta că îi pasă. Milo Rau întoarce lucrurile pe toate feţele, punînd lumini din diverse unghiuri. Una dintre replicile finale conchide că „la sfîrşitul fiecărui război contează în mîna cui se află arma“. Nimic mai adevărat.