Reveriile unui caligraf

După două cărţi lucrate cu fineţe de bijutier, Degete mici şi Zilele regelui (nemaipunînd la socoteală partitura nostalgică din Băiuţeii), formula prozastică a lui Filip Florian se arată uşor de definit. Acest autor este un împătimit al scrisului frumos şi un pledant în favoarea „nobilei inutilităţi“ a artei. Ziarist de profesie, Filip Florian reuşeşte performanţa (ca şi Ara Şeptilici, tot jurnalistă şi tot adeptă a stilului artist) de a nu se lăsa contaminat, în literatura pe care o scrie, nici de vîlva trecătoare a ştirilor de ultimă oră, nici de rîvna reportajului travestit în straiele prozei cotidianiste, nici de indistincţia stilistică a textului jurnalistic. Evaziunea sa în spaţiul ficţiunii pure lasă deci la mii de leghe distanţă tumultul realităţii imediate, miza prozei lui Filip Florian fiind delectarea (deopotrivă a celui care scrie şi a celui care citeşte) cu imagini frumoase, cu fraze elaborate acribios, cu poveşti izvodite de dragul poveştii.   Acestui tip de proză i se potriveşte foarte bine ca definiţie indirectă, deşi, desigur, parţială, o remarcă pe care o făcea mai demult Riccardo Bachelli – într-un preambul la Moara de pe Pad – cu privire la natura implicit metaforică a romanului: „un roman nu dobîndeşte duhul fanteziei fără […]