Revizuirea revizuirii. Cazul Marin Sorescu (II)

Dacă lectura „mioapă“ aplicată textelor soreciene e fină şi laborioasă – uneori prea laborioasă, dar demonstraţiile obligă! –, Cosmin Borza devine cu adevărat spectaculos cînd trece la evaluările critice propriu-zise. Exigenţa e maximă, autorul nefăcînd parte din categoria  apărătorilor ataşaţi afectiv de obiectul lor şi care-l apără de orice afront. Dimpotrivă: Sorescu e supus unui examen drastic – din fericire pentru el, ceea ce trece testul e suficient de valoros pentru a-l reconfirma ca mare poet. Felul în care Borza examinează, piesă cu piesă, producţia în cauză, de la predebutul editorial adolescentin pînă la poemele scrise în preziua morţii, este, apoi, lipsit de orice parti-pris ideologic. O dată cu valoarea literară a textelor are loc şi evaluarea receptării lor critice imediate. Unele evaluări mai vechi sînt acum confirmate, altele sînt contrazise, cele mai multe – aprofundate. În răspăr cu (post)modernitatea, dar şi cu tradiţia Recitirea volumului Singur printre poeţi amendează cu bune argumente teoretice, imaginea consacrată, dar superficială, a unui Sorescu-parodist. Dar şi cealaltă imagine, a unui Sorescu „grav“ şi „metafizic-existenţial“, care demitizează pentru a remitiza, va fi amendată pe ici, pe colo. Sigur că în general verdictele comentatorilor din anii ’60-‘70 încearcă să echilibreze balanţa („şi livresc parodic, şi […]