Născut în ziua solstiţiului de vară, Geo Vasile împlineşte 75 de ani. Cînd „finitudinea ca exaltare a vieţii“ devine un fapt cotidian, imperios conştientizat, bucuria (cîtă este!) vine din călătorii şi din poezii. Nu şi din distincţii, chiar dacă şi acestea i-au fost acordate, mai devreme sau mai tîrziu, în Italia sau în România. Pe cît de nuanţat (şi de precis) este traducătorul şi italienistul Geo Vasile, pe atît de atroce (şi de precis) este polemistul cu acelaşi nume. Nu am spus nimic de prozator, care, în seducătorul roman Roluri de compoziţie (2011), transgresează toate rolurile.
Italia lui Geo Vasile începe cu Pavese şi continuă cu Italo Calvino, Buzzati, Baricco, Tabucchi, iar Italia lui Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion Vinea şi a altora, în continuare, se leagă şi se va lega de numele lui Geo Vasile. Aşa se face că medalia oraşului Veneţia pentru promovarea relaţiilor culturale româno-italiene i-a fost acordată în 2009, iar în 2012 a primit Premiul şi diploma Memorialului Ipoteşti pentru promovarea operei eminesciene în străinătate. În urmă cu 4 ani, în iunie, a primit distincţia onorifică „Ordinul Steaua Italiei“ în Gradul de Cavaler. În motivația acestei distincții oferite de Statul italian se scrie: „Domnul Geo Vasile a contribuit în mod eficient la consolidarea relaţiilor culturale dintre Italia şi România, dedicîndu-se cu pasiune şi sensibilitate, alături de capacităţile sale filologice incontestabile, traducerii unor importante opere literare italiene şi române. Opera sa a dat glas în ţara noastră poeţilor, scriitorilor şi eseiştilor români iar în România marilor autori italieni. Traducerile semnate de Geo Vasile au avut, aşadar, meritul de a favoriza difuzarea unor opere, de cele mai multe ori de valoare universală, în ţările noastre. Cu scopul de a trezi, reînsufleţi sau, după caz, de a întări conştiinţa individuală în ceea ce priveşte necesitatea de a îmbunătăţi cunoaşterea reciprocă a aşa-ziselor culturi «latine», în speţă a celor româneşti şi italiene, chiar şi prin intermediul literaturii şi al poeziei, Geo Vasile a contribuit într-un mod semnificativ la întărirea legăturilor, mai strînse ca niciodată, dintre popoarele noastre“. Am găsit in arhiva personală un interviu de acum 4 ani, care își păstrează actualitatea.
Ce muzică ascultaţi? Aceasta este o întrebare de final, de obicei, dar cronicile dvs literare, stimate domnule Geo Vasile, au o fluenţă aparte, iar ca traducător – de asemenea – (bănuiesc că) sînteţi foarte atent la muzicalitatea versurilor sau a frazelor, aşa încît acum aceasta este prima întrebare.
De la preclasicii italieni şi francezi la Bach şi Mozart, inclusiv recviemul lui (finitudinea ca exaltare a vieţii!!!), dar şi cel de Verdi, Celentano, Chopin, Florin Bogardo (colegul meu de la Colegiul Sf. Sava), Carl Orff, Mireille Mathieu, Abba, Madonna (de la Material Girl la Hung Up), Ace of Base (Beautiful Life, All That She Wants), Pussycat Dolls, Patricia Kaas, Beyoncé, Antonello Venditti, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Zamfir, Maria Tănase, Shakira, aşadar sînt un frivol epidermic şi eclectic; faptul că sînt atent, chiar fascinat de ritmul scriiturii, vine mai curînd dinăuntru. Cu acest ritm te naşti, îl ai sau nu îl ai, cu siguranţă el se perfecţionează şi prin lecturi exemplare (poeţii latini, Baudelaire, Verlaine, Eminescu, Saint John Perse, Virgil Mazilescu). Iată un text al acestuia din urmă, tradus în dulcele idiom:
tînără încă roşii buze fericită şi palidă
adevărul este de partea ei
legăturile cu viitorul se vor dovedi întotdeauna
periculoase
adevărul este de partea ei
legăturile cu viitorul se vor dovedi întotdeauna
periculoase
cîtă atroce seninătate pe marile căi metropolitane
ancora giovane rosse labbra felice e pallida
la verità è dalla sua parte
i legami con il futuro si dimostreranno sempre
perigliosi
la verità è dalla sua parte
i legami con il futuro si dimostreranno sempre
perigliosi
quanta atroce serenità sulle grandi vie metropolitane
Întotdeauna Sf. Sava a fost un portdrapel al învăţămîntului liceal. Cum eraţi în vremea anilor de liceu (1956-1960), ce ştrengării făceaţi? Ce vise aveaţi şi ce visuri?
Nu ştiam la 14 ani că acel stabiliment are o tradiţie atît de ilustră şi nici n-aveam cum să mă interesez pe Google ce e cu acel Sf. Sava… Mai tîrziu, am aflat detalii despre întemeietorii lui şi despre numele sonore ale absolvenţilor de-a lungul vremurilor (eu însumi am fost coleg de clasă cu viitoarea soprană de renume mondial Marina Krilovici, de pildă). Fapt e că nu-mi mai amintesc cine m-a îmboldit să dau examen de admitere la un liceu aflat atît de departe de casă (locuiam în cartierul Militari, în casa părinţilor) şi nici nu sînt sigur că, în anii ’60, (cînd încă erau active sechelele bolşevizării României) se mai numea Sfîntul Sava. Fapt e că m-am „deprovincializat“, din mahalaua Militarilor am nimerit în buricul ţîrgului. Coboram zilnic din tramvaiul 13 la Brezoianu şi tăiam Cişmigiul, aşa că n-a rămas bancă în stăvechiul parc unde să nu fi stat (în nici un caz stană de piatră!!!) cu vreo fată, încă din acei ani, astfel că eram deja versat textual şi gestual (cum ar fi spus regretatul C.M.I.) sau ca vrăjeală (spre a-l cita pe opinionistul Ciuvică) pentru narcotizarea „nimfelor“ în anii ce-au urmat. Deşi am luat admiterea din prima (poate şi datorită dosarului de fiu de muncitor!), eram la fel de nefericit ca şi acum (complexat din pricina precarei mele condiţii fizice şi materiale!!!), poate puţin mai inconştient. Trebuie totuşi să recunosc că profesorii erau exigenţi, inclusiv în privinţa comportamentului alumnilor. La materia purtare nu prea străluceam, chiulind eu cam des la orele de matematică, fizică, chimie organică şi… sport, dar niciodată la română, franceză, latină sau… rusă. Aşadar la umanioare am avut nesperata şansă a unor profesori dăruiţi (ce se formaseră în România interbelică) şi am fost un elev cooperant, avînd note bune şi foarte bune. Vise, ca să nu mai vorbesc de vize, nu am avut (nici în liceu şi nici în facultate) în afara celor… erotice, pe-atunci se trăia, ca şi acum, au jour le jour. Recunosc că şi eu, ca toată lumea (care nu prea recunoaşte), aş fi vrut să încerc şi să reuşesc la… teatru, mai ales că, printr-o întîmplare, îl cunoscusem pe-atunci pe liceanul Emil Hossu, care se pregătea intens, decis fiind să devină actor. În ceea ce mă priveşte, era nebunie curată, compatibilă cu vîrsta. Unde mai pui că colegul meu de la Sava, cu care chiuleam mai des, chiar a dat examen, ratîndu-l de vreo două ori. Fiind respins, a dat la medicină, umană sau veterinară, nu-mi mai amintesc, dar a ajuns dom’ doctor. Eu ca dom’ profesor am fost aruncat de partidul-stat (precum inginerul Emil Stratin din romanul lui Filip Florian din 2012, Toate bufniţele, pe cele mai felurite şantiere ale patriei), în diverse sate din Bărăgan unde am predat tot felul de materii, sport şi agricultură y compris. Şi totuşi un vis aş avea, oleacă vindicativ: să-mi apară şi mie o fotografie pe coperta României literare, dacă s-ar putea în timpul vieţii, straniu, nu?! De fapt, nu e absurdă pretenţia mea, de vreme ce, am numărat!, unor breslaşi le-a apărut figura cam de vreo 20 de ori între 1990 şi 2013.
Ce visuri consideraţi că vi s-au împlinit (şi de ce)? Sau de ce nu?
Visurile împlinite, pentru mine şi pentru statutul meu de copil al pierzaniei, fără să fi moştenit vreun dar sau har (decât artere pline de ateroame), fără să mă fi născut într-un „cuib de nobili“, miros a melodramă sau seamănă cel mult cu o fundătură, cul de sac, cum spun francezii, sau vicolo cieco, cum spun italienii. Despre visuri împlinite se poate vorbi doar atunci cînd numele tău are paşaport planetar: este cazul cîtorva premii Nobel pentru literatură acordate chiar pentru cărţi geniale, sau făcând recurs la istoria ştiinţelor şi a artelor: Leonardo, Salvador Dali, Nicolae Grigorescu, Tolstoi, Marcello Mastroianni, Hariclea Darclée, Ana Aslan, Elvira Popescu, Elena Văcărescu, Rita Levi-Montalcini, Catherine Deneuve, Sharon Stone, Jean d’Ormesson, Roberto Benigni, Angela Gheorghiu etc.
Cum este să debutezi la 60, pardon!, la 70 de ani, dublu debut chiar?
E ca şi cum aş fi comis o imensă fraudă. Ministerul public nu s-a sesizat şi nici criticii literari sau colegii. Într-o vreme cînd inclusiv în rîndurile breslei noastre nimeni nu ridică un deget pentru celălalt (cu excepţia cîtorva fiinţe de origine, aş zice, nepămînteană), debutul meu în poezie (în ţară şi în Italia) şi în proză (la o editură anonimă) este un act împotriva naturii, o reacţie chimică între vanitate şi provocare, din care nu rezultă decît apă şi clorură de sodiu… în ochi.
Dacă vi s-ar fi acordat în urmă cu ceva mai mulţi ani distincţia „Steaua Italiei“ în rang de Cavaler, în iunie 2010, de pildă, cînd încă nu aveaţi publicat romanul Roluri de compoziţie, cînd încă nu aveaţi publicat volumul bilingv de poeme Nimfe&Kimere, cum credeţi că ar fi sunat acel laudatio care, în 18 septembrie 2013, a pus un mare accent exact pe latura poetică a activităţii dvs.? Există undeva acel laudatio, altundeva decât în arhivele Institutului Italian de Cultură? Cunoaşteţi cine a mai primit o asemenea onorantă distincţie?
Această distincţie numită de italieni onorificenza, adică o nobilă inutilitate ce nu conferă nici un avantaj şi nici un privilegiu, constă într-o mică medalie însoţită de o diplomă semnată de preşedintele Giorgio Napolitano (fost partizan) şi care vine, în ceea ce mă priveşte, cam tîrziu să recunoască strădania mea de italienist (autor, printre altele, al unor ediţii bilingve din lirica lui Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion Vinea, dar şi al unei masive antologii (bilingve) de poezie italiană modernă şi contemporană, Am delirat, imperfectă, pe scări: de la Arturo Onofri la Donatella Bisutti, completamente ignorată de mai marii USR. Ca să mă refer strict la întrebarea ta, probabil că pentru domnii de la Ambasada Italiei a traduce poezie înseamnă a fi tu însuţi poet, adică un tip suspect ce taie frunză la cîini, în loc să se ocupe de anvelope Pirelli sau de Alitalia, ceea ce nu e departe de adevăr… Restul e tăcere sau vorbe, vorbe, vorbe, apă de ploaie, birocraţie şi vanitate. Textul citit de ambasadorul Diego Brasioli se regăseşte pe site-ul Ambasadei Italiei din Bucureşti, dar şi într-un comunicat al Agenţiei Internaţionale Stampa Estero. Pentru acelaşi domeniu, cred că această medalie „Stella d’Italia“ i s-a mai decernat multipremiatei Smaranda Bratu Elian, colaboratoare a Editurii Humanitas.
Sînteţi cel mai singur dintre criticii literari (chiar în Bucureşti locuind, chiar familist fiind)? Cum se simte cel care a scris despre atîtea cărţi, despre atîţia scriitori, care a tradus în italiană şi din italiană nume mari – Gellu Naum, Calvino, Eco, Mario Luzi – sau marginalizate, cum se simte cînd îşi publică şi îşi lansează propriile cărţi? Ce aşteptări are, ce resemnări are, ce revolte are? În ce momente a învăţat să nu se mai revolte?
Solitaire et solidaire… Revolta mea e pur teoretică, în spirit camusian. Acest tip de rebeliune deloc contodentă convine de minune celor vizaţi. Există însă şi cazuri de colegi ai noştri (mai atletici, însă!!!) care şi-au revendicat drepturile şi le-au şi obţinut prin manifestări ce n-au exclus ameninţările şi scandalul. Se pare că numai sub imperiul spaimei cei vizaţi cedează. Dihonia generalizată ce a polarizat şi tagma condeierilor face ca unii dintre ei să nu existe încă din timpul vieţii din cauza unor repetate delicte prin omisiune (mult mai sîngeroase decît demolarea sau denigrarea cărţilor lor), şi alţii să existe ca megaprotagonişti megafonaţi inclusiv prin portrete-gigant la diverse tîrguri sau festivaluri de carte din Bucureşti şi alte mari oraşe, în nici un caz pe banii lor: Paris, Strasbourg, Mantova, Göteborg, Frankfurt, cei mai mulţi fără să ştie vreo limbă străină.
Am hotărît să nu mă mai revolt din clipa în care am realizat că tot ceea ce-am scris, toate ofertele mele (aceste obiecte otrăvite??!!!), inclusiv viaţa mea, totul reprezintă un act ratat – care atunci cînd nu irită, are parte de indiferenţa nedezminţită a mandarinilor literaturii noastre de azi, cam aceiaşi care au scris şi înainte de Revoluţie în publicaţiile societăţii s.a. m.d.. Iată un exemplu care mi s-a trimis via e‑mail în timp ce răspundeam chiar la această întrebare. Dovadă că „reacţiunea nu doarme“.
Există, între Roluri de compoziţie (Premiul Inter al Clubului de Proză 2012, acordat de către USR, filiala Bucureşti, şi Muzeul Naţional al Literaturii Române), O femeie de Péter Esterházy şi Femei albastre de Gh. Crăciun puncte de tangenţă, contiguităţi?
Premiul la care te referi este o improvizaţie „la moment”, de care n-a pomenit nici o publicaţie literară, este o păcăleală a unui domn, aparent serios. Între cartea mea şi celelalte două se pot găsi cu bunăvoinţă ceva asemănări: altitudinea nivelului stilistic, al celui analitic, dar mai ales o abia perceptibilă – şi tandră – undă de misoginism…
La ce sînt bune interviurile? Oricum procesul de creaţie e o taină ce nu se lasă/nu se vrea desluşită, iar cititorii sînt bombardaţi de priorităţi de tot felul – „Lumea se grăbeşte şi vrea concizie, romane scurte şi eventual bine scrise. Vorba lui Calvino, cititorul vrea pitice albe, stele mici, dar de o înaltă densitate de materie“, scriaţi în Romanul sau viaţa. Prozatori europeni, volumul dvs. apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, în 2003. Nu este de preferat să se acorde timp operei unui autor, fie tînăr, fie cu un CV redutabil, zdrobitor? De ce să se publice şi să se citească interviuri, de vreme ce, oricum, nu sîntem sinceri pînă la capăt?
Cu cît întrebările sînt mai inteligente şi mai temerare, cu atît respondentul devine şi el mai inteligent şi mai temerar. Interviurile sînt – încă un motiv! – bune pentru a stîrni idiosincazii şi invidii în rîndul colegilor de breaslă, dar şi pentru a informa cititorii de bună-credinţă, de vreme ce nimeni (mă refer la critici) nu-şi mai pierde timpul cu artefactele celuilalt, dedicîndu‑se imperativelor epocii: money, sex and war!!!
Ce vă doriţi – sau aveţi un ecart egal faţă de aşteptări, speranţe, credinţă, nădejde şi dragoste?
Ce aşteptări, ce speranţe, ce nădejde să mai avem, cînd bulversarea şi pîngărirea tuturor valorilor, inclusiv morale, sînt lege absolută?! În societatea noastră postcomunistă, cel mai bine e să fii frivol şi ratat (înseamnă că ai avut ceva de spus şi ai ratat). Fără a fi habotnic, cred că Dumnezeul tuturor creştinilor va da fiecăruia după ceea ce a făcut pentru ceilalţi.
Interviu realizat de Eugenia ȚARĂLUNGĂ