ROLAND BARTHES ÎN PAGINI INEDITE

Roland Barthes, Le Neutre. Cours au Collège de France (1977-1978), Seuil/IMEC, 2002, 266 p.     Într-un articol din 1969, cronică la Diferenţă şi repetiţie a lui Deleuze1, Michel Foucault îi împarte pe filozofi în romancieri, meditativi şi actori (sau mimi). Roland Barthes, ca toţi gînditorii-scriitori de la Nietzsche încoace, ar trece drept autor de teatru filozofic. Primul lui articol publicat, în 1942 este un comentariu la Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Apoi a devenit semiologul pe care îl ştiţi. Marxist. Mă întreb însă dacă nu cumva, cu vîrsta, actorii nu coboară de pe scenă pentru a medita măcar la piesa în care au jucat şi din care sînt anunţaţi că trebuie, curînd, să iasă. În martie 2000, la 20 de ani de la moartea lui Roland Barthes, Éric Marty, cel care îi editează operele complete, scria în Le Monde, într-un articol intitulat „Roland Barthes, marea neînţelgere“: „Barthes aparţine acelei categorii de scriitori inclasabili care, de la Montaigne la Sartre, trecînd prin Diderot, suscită deopotrivă admiraţie şi scepticism: traversînd genurile, opiniile, prejudecăţile epocii, singura lor calitate este scriitura. Devine limpede astfel de ce neînţelegerea e interminabilă“2. Neînţelegere, de ce? Pentru că Roland Barthes, o spune Marty, nu poate fi prins […]