Romancierul „ultimului om“

Anunţarea cîştigătorului Premiului Nobel pentru Literatură a constituit sursa unei duble surprize. Pe de o parte, plăcută, pentru că îl consider pe Le Clézio unul dintre cei mai buni scriitori în viaţă, pe de altă parte, mai puţin plăcută, aflînd reacţiile criticilor români de autoritate. Este o dovadă de profesionalism să te pronunţi asupra operei unui autor numai prin compararea acesteia cu opera altor scriitori contemporani aflaţi pe lista Nobelului. Multe dintre aceste reacţii sînt determinate de cunoaşterea limitată a operei autorului în spaţiul românesc. Pentru „validarea“ lui Le Clézio, dacă mai avem nevoie de aşa ceva, este de ajuns să citim romanele scrise de acesta în anii ’60 pentru a începe să ne formăm o imagine asupra operei sale. În anii debutului, Le Clézio se dovedeşte a fi un scriitor al rupturii. Scriiturii sale experimentale i se adaugă mai tîrziu o marginalitate generică, menită să arate că întîlnirea dintre fiinţă şi cosmos generează un discurs mai degrabă poetic decît romanesc. Succesul imediat al primului său roman, Procesul-verbal, determină critica vremii să-l numească pe scriitor un „nou «nou romancier»“, deşi acesta se distanţează clar de excesul teoretizant al literaturii Noului Roman.   Pentru Le Clézio scrisul nu înseamnă a impune […]