Romanțe de trecere

Se știe că o sectă religioasă fără prea mulți adepți, adică una aflată încă departe de a deveni religie de stat, împarte cu generozitate energie sacră tuturor membrilor săi. Inițiații au cu atît mai puternic senzația că își pot trage zeul de mînecă cu cît în templu nu e înghesuială mare. Cam în această situație se află poezia în clipa de față: un cerc restrîns de „adevărați practicanți“, care se rotesc ca niște crapi aurii în micul lor lac artificial, umflîndu-se cu grăunțele propriei stări de excelență. Volumul lui Ionuț Chiva apare mult mai șocant dacă privești situația în felul acesta: vine încărcat, declarativ și subliminal, cu centuri doldora de dinamită și practică suicidul sectar cu un zîmbet plin de cinism. Nu, spune Chiva, nu sînt marele poet al începutului de mileniu, nu, nu vorbesc decît despre prietenie, despre apusul tinereții, despre propria melancolie ca fiind unica existentă și autentică, și îmi asum stridențele tocmai pentru că melancolia mea e stridentă. Dacă nu reușești să citești Instituția moartă a poștei ca pe o stare de spirit, nu ai nici o șansă să „înțelegi“ acest volum. Iar a-l înțelege înseamnă aici a-l simți. Nu e un volum care să-și dorească a […]