Romanul care nu va muri niciodată

Critica lui Mircea Mihăieş a avut mereu o predilecţie pentru scriitorii „pe muchie“, pentru fenomenele controversate – pînă la un moment dat – şi plurivalente ale literaturii. Această caracteristică transpare din mai multe lucrări, precum Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen, Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha sau Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător. Un sistem al disjuncțiilor Naraţiunile critice ale lui Mihăieş se întemeiază practic pe un sistem complex al disjuncţiilor ce apar în diverse opere, iar frenezia examinării contradicţiilor conduce spre detectarea sensurilor de adîncime ale unor texte şi, uneori, chiar spre creaţie semantică. Autorul face istorie literară şi, în acelaşi timp, critică hermeneutică. Chiar dacă această perspectivă nu mai e de mult o noutate, lui Mircea Mihăieş îi reuşeşte mai mult decît altora restituirea documentului viu, adică actualizarea acelor biografeme care au declanşat şi motivat unele procese creatoare. Ulysses, 732. Romanul romanului îmi pare de departe cea mai reuşită carte a lui Mircea Mihăieş, nu datorită numărului impresionant de pagini, nu doar prin calitatea analizelor și a scrisului, în general, ci pentru construcția coerentă și deschizătoare de sensuri multiple, de la ADN-ul textual pînă la morfologia epopeică a întregului ce intră în rezonanță […]