Filmul lui Ken Loach I, Daniel Blake, apreciat şi premiat cu Palme d‘Or la Cannes, cu Premiul Publicului la Locarno, în 2016, şi cu Premiul BAFTA, în 2017, poate fi văzut în cinematografele româneşti începînd din 10 martie.
I, Daniel Blake este, ca mai toate filmele şi docudramele lui Ken Loach, o critică a unui sistem, a birocraţiei aproape kafkiene, a felului în care sînt trataţi săracii şi cei fără adăpost.
Filmul, cu un scenariu pe cît de simplu, pe atît de impecabil şi plin de tandreţe (scenariu semnat de vechiul său colaborator Paul Laverty), cu o distribuţie minunată (printre care i-aş aminti măcar pe Dave Johns, Hayley Squires, Briana Shann şi Dylan McKiernan), cu o imagine şi un montaj desăvărşite (Jonathan Morris), cucereşte prin intensitatea sa, prin pledoaria pentru o umanitate care trece dincolo de sisteme, de excluziuni sociale sau informaţionale.
Daniel Blake (Dave Johnes) are 59 de ani. Este un fost tîmplar, văduv, suferind de inimă. Doctorii i-au interzis să lucreze. Însă, conform unor formulare ale Work Capability Assessment, este considerat apt de muncă. I se refuză sprijinul social şi trebuie să meargă să ceară ajutor de şomaj. Dar totul este computerizat, iar aplicaţia trebuie făcută online. Daniel Blake nu ştie să lucreze cu un computer, iar funcţionarii nu primesc aplicaţii scrise de mînă. Una dintre funcţionare se oferă să-l ajute discret (pentru că nu are voie s-o facă) să completeze online formularul. Dar şefa îi atrage atenţia că nu are voie, că nu trebuie să creeze un precedent. O altă funcţionară o bruftuluieşte pe Katie (Hayley Squires) pentru că a întîrziat doar cîteva minute la întîlnire şi îi face raport către factorul de decizie, cu sancţiuni de genul: suprimarea ajutorului de şomaj şi redirecţionarea către banca de alimente. Daniel Blake se revoltă împotriva acestei lipse de înţelegere a unor funcţionari meniţi tocmai să vină în sprijinul unor oameni aflaţi la strîmtoare, săraci, bolnavi, cu probleme de comunicare. Sistemul cvasikafkian, cu reguli aberante (se ajunge atît de greu la factorul de decizie, acesta nu poate fi sunat, scrisorile cu decizii sînt greu de respins sau de reconsiderat, iar apelul procesului riscă să nu aibă loc din cauza acestor mecanisme greoaie, precum şi a lipsei de înţelegere a unor funcţionari) îi aduce atît pe Daniel Blake, cît şi pe Katie şi pe copiii săi, Daisy (Briana Shann) şi Dylan (Dylan McKiernan), la o stare falimentară şi la pierderea demnităţii: Daniel Blake îşi va vinde lucrurile din casă, le dă CV‑uri oamenilor, şi apoi refuză interviul pentru post, ştiind bine că doctorii i-au interzis să lucreze (nu este genul de trişor al sistemului, ci este realmente bolnav); Katie se va înfometa, ca să le rămînă copiilor ceva de mîncare, va fura chiar din magazin niste tampoane şi un deodorant (căci „astea nu se donează “), apoi se va prostitua, pentru a le putea cumpăra copiilor măcar strictul necesar. Totuşi, oamenii aceştia îşi regăsesc demnitatea şi interesul pentru celălalt, omul de lîngă tine aflat în situaţii grele. O legătură de afecţiune şi întrajutorare se stabileşte între văduvul singur şi bolnav şi mama singură, cu doi copii. Tîmplarul le construieşte jucării din lemn, un dulap pentru haine, le repară diverse lucruri prin casa derăpănată şi-i învaţă cum să se încălzească, fără electricitate şi căldură, doar cu lumînări şi ghivece din teracotă. În plus, poveştile tîmplarului ajung să-i încînte pe copii şi să-i facă să uite de restrişte sau de felul în care sînt priviţi la şcoală. Revolta lui Daniel (greva foamei şi „instalaţia-grafitti“ cu cererea sa pentru apel) este bine primită de oamenii de pe stradă şi de ceilalţi aplicanţi. În schimb, funcţionarii cheamă poliţia şi-i retrag orice sprijin. Eliberat, pentru că nu are antecedente, Daniel ajunge în cele din urmă la apel. Katie este alături de el. Dau peste un avocat cu dizabilităţi, uman, şi ajung la factorul de decizie. Din cauza emoţiei, Dave face atac de cord. Pledoaria sa este citită la funeraliile de la ora nouă, funeraliile pentru săraci. O pledoarie pentru umanitate. Daniel Blake refuză să fie o cifră, un caz, vrea să fie tratat ca un „om “, cu demnitate. În plus, în discursul său despre Daniel, Katie vorbeşte despre sărăcie, dar nu despre cea în care s-a zbătut Daniel sau în care se zbate ea, ci despre sărăcia umană, despre sărăcia sufletească. „Daniel Blake a fost sărac, dar a avut multe de dăruit“, spune ea. Concluzia: regulile stupide, greoaie, indiferenţa unor funcţionari, excluziunea socială sau informaţională sînt cele care trebuie combătute odată cu sărăcia materială.
Discuţiile de după vizionarea de presă, cu membrii Active Watch, au fost bine‑venite. S-a discutat despre ce înseamnă beneficii şi susţinere, ajutor social. Despre cum funcţionează în diverse ţări şi la noi aceste sisteme. Despre rezultate concrete, despre cum se poate îmbunătăţi calitatea acestor servicii, despre remuneraţia scăzută a funcţionarilor din serviciile sociale, despre relaţiile individului cu Statul, despre subterfugii şi despre întărirea vigilenţei sistemului. Despre sărăcie şi sărăcia relativă. Şi despre o mulţime de exemple şi cazuri.
Însă cred că sărăcia umană este cea mai pernicioasă. Atunci cînd uiţi că ai în faţa ta oameni, atunci cînd uiţi să le dăruieşti măcar un zîmbet celor veniţi să caute sprijin, să dai măcar o încurajare sau un sfat şi te comporţi ca un poliţai inflexibil, atunci e grav, pentru că se ajunge la o lipsă elementară de bunătate. Daniel şi Katie reuşesc să-i învingă pe aceşti funcţionari cu inimi sterpe, fiinţe transformate în mici roboţei urmînd cu o stricteţe maximă regulile.
În cele din urmă, filmul I, Daniel Blake pledează pentru demnitatea umană a individului, fie şi prin simpla rostire sau scriere a acelui I/Eu şi a numelui întreg. Oamenii nu sînt doar nişte numere de dosare, nu sînt doar nişte aplicanţi. Iar pentru că au fost dintre cei care au păcălit sistemul, au abuzat de nişte beneficii, asta nu înseamnă că trebuie să uităm de nume sau de chipuri sau de atenţia acordată celui care are realmente nevoie de ajutor.