În romanul Sfîrșitul apare – prin vocea naratorului – preocuparea pentru raportul dintre iluzie și realitate. Cît de importantă a fost realitatea propriei biografii în cazul acesta?
Este o problemă foarte complexă. De obicei, se face o confuzie între caracterul autobiografic și experiența personală, interioritatea. Prima este de fapt povestea, istoria, iar în ceea ce privește experiența personală, aceasta este legată de sentimente, de afecte. Indiferent de carte, fie că e vorba de Tihna sau, în acest caz, Sfîrșitul, în ambele romane există povești, istorii, care se pot traduce ca momente autobiografice. Dar din aceste povești, din aceste mici istorii, este imposibil să reconstitui biografia cuiva. În cel mai restrîns pasaj apare o varietate de evenimente concrete, care constituie povestea, dar nu, nu înseamnă că e vorba de autobiografia cuiva. Evenimente concrete din timpuri foarte diferite, din situații foarte diferite, amestecate laolaltă, și din asta se formează romanul.
Protagonistul romanului spune, la un moment dat, că primii 20 de ani a trăit acele evenimente care i-au format personalitatea în mod esențial și i-au determinat acțiunile pentru restul vieții sale. În ce măsură această „substanță“ a copilăriei și a adolescenței a influențat ficțiunea?
Probabil că este adevărat și în cazul meu. Am constatat și la mulți oameni din jurul meu că, în primii ani, se decide cum se va desfășura viața persoanei respective. Cuvintele se schimbă cu timpul, dar mecanismele afective, cele care declanșează sentimentele pe baza cărora funcționăm, se stabilesc în primii ani. Nu pun sub semnul întrebării dezvoltarea emoțională ulterioară. Ea există fără îndoială. Vorbesc despre modul în care omul reacționează în situații de criză și constat că în aceste situații reacția este mai mult sau mai puţin cea care s-a format de timpuriu în om.
Cum ați construit acea parte a romanului care se desfășoară în anii ’50 sau chiar mai devreme, o perioadă pe care nu ați trăit-o în mod direct?
Toate aceste informații și date, referitoare la anii ’50, au intrat în viața mea la nivel elementar. Părinții, bunicii mi-au povestit tot ceea ce s-a întîmplat cu ei. Această istorie a devenit atît de prezentă, încît a devenit aproape o istorie pe care am trăit-o în mod direct. Poveștile acestea familiale, emoționale, au pătruns în viața mea cu atîta forță încît visam despre cel de-Al Doilea Război Mondial și, în același timp, constat că transmiterea poveștilor și a întîmplărilor personale s-a desfășurat cu totul altfel înainte de anii ’90, în comparaţie cu perioada de după 1990. Generațiile de după ’90 transmit mult mai puțin tinerilor din viața lor, din experiențele lor, decît generațiile anterioare.
Pentru că tot vorbim despre generații și despre familii, mă întreb ce a dus la această alegere, pe care ați făcut-o, ca în roman să existe această coincidență de nume – András Szabad fiul, tatăl, bunicul, străbunicul… ?
Este o alegere conștientă, în mod evident. Am vrut să evoc modul în care funcționează acest joc al transmiterii de la o generație la alta a unui nume, pentru că, de multe ori, tatăl decidea și cît o să trăiască copilul. Aducem cu noi, purtăm în noi și primim această moștenire de la părinți și transmitem mai departe acele lucruri înrădăcinate în familie. În cel mai bun caz, jumătate din viața noastră este viața noastră. Cealaltă jumătate o moștenim, o avem din trecutul familiei.
Foto: Ana Toma
Recitim acest fragment din Sfîrșitul: „Există lucruri pentru care nu vom avea niciodată cuvinte comune. Pentru că nu se poate. Atîta tot. […] Întotdeauna există o breșă, cam de dimensiunea unui electron. Ca aceea dintre atomii unui pahar. Dacă ea n-ar exista, lumea s-ar nărui. Ar fi mistuită de flăcări, ar exploda. Un asemenea punct de neatins este taina lui Dumnezeu. Și a Tatei. Dar și a mea. Nici nu e o taină. Pur și simplu există. Această breșă de nepătruns trebuie să existe“. Cum este posibil să se vorbească despre aceste lucruri în literatură?
În mod evident, nici eu nu pot să vorbesc în mod direct despre aceste lucruri. Dacă aș putea, nu aș mai fi om, fiindcă e vorba despre lucruri care intră în viața noastră fără să aibă posibilitatea de a primi o explicație. Dar cu toate acestea, putem constata și simți existența lor.
Care este relația pe care fotografia o are cu scrisul?
Am nevoie și de exprimare verbală, scrisă, și de exprimare vizuală. Amîndouă se influențează una pe cealaltă. Fotografia se inserează, pătrunde în scris, în cărțile mele, dar totuși scrisul definește cum îmi organizez ulterior fotografiile. Este o simbioză permanentă între scris și fotografie.
Ce apare mai întîi? Imaginea sau expresia verbală?
E greu de spus? Nici eu nu știu. Cîteodată apare imaginea, altă dată un cuvînt sau mai puțin decît un cuvînt, un sentiment.
Se spune în roman: „Doar aceia dintre noi care vor muri înainte ca șandramaua comunistă să se dărîme vor fi norocoși. […] Toți cei care veți prinde sfîrșitul veți înnebuni“. Protagonistul prinde sfîrșitul comunismului, nu înnebunește, ba chiar se poate spune că scapă din „închisoarea“ fostului bloc comunist. De ce poate înnebuni cel care prinde sfîrșitul?
Înainte de prăbușirea regimului, toți trăiam iluzia că după cădere o să se schimbe totul, și am construit în mintea noastră o întreagă poveste despre ce urma să se întîmpe, dar confruntarea aceasta cu realitatea s-a produs numai în acel moment, al prăbușirii regimului. Și pînă în ultima clipă nimeni nu credea că această dorință se va realiza. Și atunci cînd acest lucru s-a produs, toți au trăit o stare de euforie, în Ungaria, dar probabil şi în România, și în toate celelalte foste țări comuniste. Iar euforia se caracterizează prin faptul că omul pierde contactul cu realitatea. După ce s-a terminat euforia, a intervenit realitatea. Această realitate a afectat pe foarte mulți în mod dureros. Cel mai dureros a fost pentru cei care și-au dedicat toată viața schimbării acestui regim. Un exemplu foarte bun este acela al unui om care a fost chiar închis, întemnițat pentru ideile lui, pentru ca apoi, după schimbarea politică, lucrurile să nu se îndrepte în direcția pe care el o spera.
În cazul scriitorilor din Est se spune că această experiență a totalitarismului influențează iremediabil modul în care scriu. Ce se întîmplă cu imaginația acelui scriitor, după mai mult de două decenii de viață în libertate?
Încearcă să construiești un viitor, uitînd trecutul. Asta nu o să reușească nimeni, niciodată, niciunde. Să uiți trecutul este ca și cum ai uita să vorbești, să uiți fundamentul, începutul, să nu mai știi nimic. Nu ai pe ce să construiești. Nu există viitor. Nimeni nu poate uita, oricît s-ar juca cu ideea aceasta a uitării, oricît ar încerca. Adevărata problemă nu este cum să trecem peste trecutul acesta, ci cum reușim să folosim trecutul, cum reușim să valorificăm ceea ce a fost în trecut în așa fel încît prezentul să fie mai bun.
Apare în roman și problema colaborării cu Securitatea, care duce la consecințe dramatice. Cum se raportează literatura pe care o scrii la această experiență, care este, în același timp, și politică, și morală?
Există această realitate a documentelor care apar, a dosarelor de securitate. Dar la ce sînt folosite aceste documente? În ceea ce privește o judecată morală, problema este că, în momentul scrisului, cînd vorbim despre trecut, emitem judecăți asupra faptelor deja cunoscute, deja întîmplate, din perspectiva unui trecut pe care încă nu îl înțelegem. Modul în care au fost racolați turnătorii pornește tot din povești personale, care variază în funcție de cel care a fost șantajat, de ofițerul de securitate care a făcut această recrutare. Ceea ce nu înseamnă că oamenii aceștia nu trebuie judecați și trași la răspundere, însă modul în care politicul aduce în prim‑plan, înainte de alegeri, de fiecare dată o nouă listă cu turnători este o mare nedreptate. Este la fel de imoral să exploatezi în fața publicului, în fața unui electorat, o așa-zisă listă, ca și ceea ce făcea regimul de dinainte de ’90. În continuare, problema este cum se folosesc aceste liste, scopul celor care aduc în față aceste liste. De multe ori, nu se aduce în față întrebarea dacă trebuie să știm sau nu că cineva a turnat. Sigur că trebuie să știm, dar contează cum folosim aceste informații. Politicul, societatea aduc în prim-plan aceste liste cu nume de vinovați, creează adevărate liste ale infamiei, pe cînd literatura încearcă să înțeleagă complexitatea alegerilor acelor oameni şi ce anume a dus la acea alegere.
A funcționat atît de bine acest șantaj al transformării victimei în torționar, în turnător, în cazul celor închiși?
A fost metoda cea mai frecventă și cea mai eficientă a Securității. Ne șochează faptul că oamenii care au suferit foarte mult într‑un anumit regim să devină la rîndul lor turnători. Fiecare om poate fi șantajat. Numai că trebuie să găsești mijlocul prin care să faci asta, slăbiciunea acestuia.
Atît Tihna, cît și Sfîrșitul sînt romane de familie. De ce este familia un punct de interes?
Nu familia mă preocupă în primul rînd, ci evoluția sentimentelor noastre, iar această evoluție are la bază familia. Relația dintre părinți și copii este foarte importantă. În scris, încep întotdeauna prin a încerca să găsesc rădăcina acestei evoluții afective și sentimentale.
Interviu realizat de Cezar GHEORGHE