Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (I)

Identitatea eretică e obsesia constantă a lui Vasile Ernu, iar cărţile sale o reiau în formule diverse. Eseul autobiografic Născut în U.R.S.S. (2006) propunea o istorie personală „ostalgică“, în care strategiile propagandistice ale celor două mari puteri globale din anii ’70-’80 – SUA şi URSS – sînt privite ca feţe ale aceleiaşi monede. O primă erezie, într-o Românie aflată în pragul integrării euroatlantice, cu elite puţin dispuse să vadă astfel istoria recentă. Identitatea (post)imperială va fi reproblematizată în Ultimii eretici ai Imperiului (2009), unde Ernu adoptă formula „scrisorilor persane“, trecută prin filtrul lui Ilf şi Petrov. Aflate în avangarda spiritului public autohton, volumele colective care-l au printre coordonatori şi iniţiatori (Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu, 2008, Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil, 2014), deconstruiesc tabuurile intelighenţiei româneşti, creînd breşe alternative în noua cultură de război rece, iar rafinatul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (2010, în dialog cu Bogdan-Alexandru Stănescu) şi interviurile cu scriitori şi intelectuali ruşi contemporani din Intelighenţia rusă, azi (2012) echilibrează, subtil, versantul politic prin cel literar. În cea mai improvizată carte a sa, Sînt un om de stînga, „erezia“ faţă de mainstream ţine de afirmarea […]