„Satanistul Barbu“ – atac la Puterea reacţionară
- 05-06-2015
- Nr. 775
-
Mariana CODRUŢ
- PORTRET
- 1 Comentarii
Pînă la Revoluţie, Ion Barbu a publicat doar în jur de 200 de caricaturi, iar după Revoluţie, peste 15.000, care i-au adus sumedenie de premii naţionale şi internaţionale. Tot după Revoluţie, i-au apărut cărţi speciale, precum Cartea albă, seacă, rece şi fără sifon a guvernării Văcăroiu, Editura Ziua, 1997; Nutzi, spaima constituţii – Jurnal de Cotroceni, împreună cu Ioan Groşan, Editura Scrisul Românesc, 1998; Adrian Năstase – Tratat de aroganţă, Editura Ziua, 2003; Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina, Editura Ziua, 2004; Cultura bumbacului, Editura Ha, Ha & Ha, 2004; Cercul artiştilor dispăruţi, Editura Humanitas Educational, 2005; Antologia poeziei româneşti la zid, Editura Polirom, 2006; Colonia rîsaplînsa, Editura Polirom, 2006; Odă la vodă, Editura Polirom, 2007, ori Joc fecund, Humanitas, 2008, cea din urmă fiind astfel prezentată pe site-ul editurii: „Un «best of» Ion Barbu, o antologie alcătuită chiar de caricaturist, culminînd cu desene premiate la concursuri şi expoziţii internaţionale. Şi, totodată, imaginea lumii româneşti din 1989 pînă astăzi, recompusă din focalizări asupra unor teme şi personaje reprezentative: Comunismul, România, Securitatea şi SRI-ul, Poliţia şi Justiţia, Biserica, Gigi Becali, Minerii, Preşedinţii… Secvenţele acestei lumi sînt întrerupte de scurte comentarii despre opera lui Ion Barbu semnate de Ana Blandiana, Horia-Roman Patapievici, […]
Totul „bine” si frumos in aceasta pledoarie, pana la momentul in care pe niste case paraginite s-a comis atentatul liric. Cultura e cultura si are necesitatea ei, nu putem tagadui asta, dar ca sa o promovezi apeland la aceste metode, mi se pare neinspirat.
Purtat de valul euforic al trairilor, vrand sa-si imbodobeasca lumea cu ceea ce a iubit mai mult, versurile poetilor mult indragiti, le-a scris pe pereti, ca sa le poata vedea tot timpul, vrand parca sa spuna intregii lumi despre dragostea sa.
Ion Barbu a facut insa fatala greseala de a vandaliza fizic spatiul public, agresand nu prin versurile poetilor ci prin actiunea “manzgalirii” peretilor. Este un comportament pe care il au indeobste tinerii, cand intr-un elan caracteristic acestei varste si din teribilism isi tatueaza texte pe corp sau, tot asa, manzgalesc peretii, diferenta fiind a calitatii continutului; in realitate un comportament invecinat cu degenerescenta.
Nu trebuia sa faca acest lucru.
Bineinteles ca ne putem adaposti in spatele paravanelor culturii sau chiar a justificatelor imbolduri trairii varstei tineretii, dar acestea nu justifica fapta, desi ii confera o oarecare indulgenta.
Este si firesc sa se fi enervat cineva la vederea “urateniei” de pe ziduri. Cu siguranta ca n-a fost scris cu litere colorate de tipar sau caligrafic de mana aranjate in versuri unele sub altele.
Daca se dorea realizarea unui astfel de demers cultural ar fi putut pur si simplu cere acordul primariei si al politiei, si daca s-ar fi gasit o formula grafica adecvata nu cred ca ar fi fost oprit.
Traim intr-o lume care are regulile ei, exista si alti oameni pe langa noi nu putem face abstractie de ei. Nu traim doar noi pe acest pamant. Este vorba de respectul reciproc pe care ni-l datoram unii altora.
Aceasta intamplare imi aduce aminte de o alta din viata mea cand urmind un curs de limba chineza am desenat cu pensula tot felul de ideograme pe ferestrele atelierului in care lucram cu alti colegi de-ai mei. Nu erau nici macar frumos realizate si parca vroiam doar sa spun “eu fac chineza”. Am renuntat dupa vreo doua saptamani si am hotarat sa le sterg chiar daca ceilalti au spus ”da’ de ce sa nu le lasi?”.
Astfel de momente exista in viata oricui, dar sunt trecatoare, si trebuie sa fie asa. Noi insa trebuie sa avem intelegere, si sa nu ne situam neaparat intr-o tabara sau in cealalta.
Ma iertati daca v-am suparat.