„Satantango“ adaptat

O scurtă istorie teoretică a adaptării Adaptarea în sine este un termen care are o încărcătură culturală imensă, un termen pe care îl putem contrapune unui termen consacrat în teoria literară, anume palimpsestul – deoarece, aşa cum James Joyce sau Ștefan Agopian, de exemplu, rescriu două mituri fundamentale ale umanităţii: cel al lui Ulise şi cel al lui Tobit, şi regizorii „rescriu“ romane cunoscute, deoarece fiecare reprezintă un univers nou, în care o serie de evenimente se întîmplă, în care autorul creează un narator folosindu- se de o serie de tehnici ale romanului (fluxul conştiinţei, alternarea planurilor, suprapunerea dimensiunilor, metatextul etc.), iar adaptarea – pe scurt – nu face decît să redea sau să reconstruiască acel univers, dublîndu-i dimensiunea iniţială cu una nouă: cea a comentariului auctorial (a se vedea, bunăoară, Adaptation, în regia lui Spike Jonze), cea a suprapunerii multiplelor planuri (real, fantastic, mitic, ireal, cum face Roman Polanski în Venus in Fur). Seymour Chatman, în „What Novels Do That Films Can’t (And Vice Versa)“ (1.), afirmă că filmul (sau cinematografia) ne atrage, în primul rînd, pentru efectele sale asupra simţului văzului, pe care, afirmă el, îl preferăm în detrimentul celorlalte simţuri (Seeing is, after all, believing). La prima […]