Este bogată și complexă, plină de evenimente importante și cu ștaif. Că e vorba de Festivalul Enescu, unde se bulucește lumea precum se călcau în picioare iubitorii întru Hristos la Maglavit ca să-l asculte/vadă pe Petrache Lupu, că e vorba despre apropiatul Festival de teatru sau excepționala expoziție retrospectivă a unui mare artist care a tot dat cu tifla locurilor comune într-o viață de om și de artist, dar nu și sacrului, precum Ion Grigorescu și tot ceea ce expune el la MNAR. Și tot așa, avem parte de nenumărate spectacole de teatru, expoziții, concerte, şi nu în ultimul rînd de apariții editoriale. Dincolo de văicăreala perpetuă că nu se alocă/acordă bani suficienți pentru cultură, dincoace de multiplele idiosincrazii și bombăneli/nemulțumiri ale culturalilor români vizavi de o situație de fapt la care sîntem părtași cu toții. Viața culturală românească – sîntem deja în septembrie și mai e puțin pînă la deschiderea noii stagiuni 2017-2018 – este în plină efervescență și produce multe bucurii celor dispuși să le accepte. La fel și cu cărțile. Multe cărți interesante, pe care cu greu, uneori cu nepermise întîrzieri, apucăm să le comentăm și să atragem atenția asupra lor. Dacă Scena lumii a lui George Banu este o apariție de ultimă oră, celelalte trei au deja ceva luni în urmă de cînd au apărut. Dar, cine știe, au și cărțile soarta și viața lor.
Cenaclul de luni-40 – ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie (Editura Cartea Românească, 2017) – a apărut și a fost lansată la Bookfestul din această primăvară. Abia acum am ajuns s-o iau la mărunțit. Volumul se deschide en fanfare, cu un text al lui Nicolae Manolescu. Precizez că voi menționa intervențiile unora sau ale altora pe parcursul volumului, fără să exprim puncte de vedere personale. Care ar putea fi de acord cu ce se spune/ se scrie în carte sau nu. Avem două excepționale Evocări la mese rotunde după 1990 – iată că ce era ceva nou și inedit a devenit deja istorie… – la care cîțiva dintre protagoniștii cenaclului – Cărtărescu, Magda Cârneci, Ghiu, Iaru, I.B.Lefter, Doru Mareș, Mușina, Simona Popescu, Bodiu și alții – stau la dezbateri amical-amintiriste, pline de șarm și convivialitate scriitoricească – să mai spun ce e azi între NM și Florin Iaru?, păcat oricum și orice ar fi – despre ce și cum a fost (40 de ani de la înființare, 25 de ani de la interzicere) cu destinul acelor tineri. Și care urmau să devină nume importante ale unei literaturi române ce se primenea din mers. Cumva contra mersului timpurilor, căci anii `80 nu au fost dintre cei mai fericiți sub aspect politic-ideologic-cultural/ alimentar. Mai ales că, în teribilii ani `20 din URSS-ul care abia ce se configura în plină teroare stalinistă, au apărut opere de mare valoare culturală. Și creatori de geniu, care au plătit din greu pentru nealinierea la rigorile sistemului. Poate de aici și numărul mare de scriitori ai generației `80 care au părăsit scena literaturii mai devreme decît se cuvenea. Călduroase Amintiri cu cenacliști semnează diverși poeți și prozatori – Ioan Groșan – ai generației care a marcat literatura ce a urmat, dincolo de polemicile care s-au tot iscat ulterior: Alți optzeciști la cenaclu, trei portrete de lunediști, două interviuri despre Cenaclul de luni – unul cu Călin Vlasie, datorită căruia și apare acest volum, altul cu Doru Mareș, critic de teatru și traducător, completează sumarul unui volum-puzzle ce reface un timp literar, cultural, nu în ultimul rînd, politic. Ion Bogdan Lefter scoate din bogatele lui sertare un Jurnal de cenaclu, necunoscut pentru mine, dar publicat anterior, cu precizările metodologice ale criticului literar, analistului politic, nu în ultimul rînd ale poetului Ion Bogdan Lefter, autorul unui volum de poezie, o raritate azi, Globul de cristal, care conturează personalitatea multifațetată a unui personaj de marcă al lumii culturale românești. Volumul se închide cu două secțiuni la fel de interesante. Critici de azi despre Cenaclul de ieri/ de luni – unde semnează nume precum Cosmin Ciotloș, Ioan Cristescu, Ovidiu Pecican sau Dan Gulea, lista e mai lungă. Grupajul Cenaclul de luni în Arhiva Securității reia fragmente din cartea lui Daniel Puia-Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de luni, și dintr-un articol al Ioanei Diaconescu, abordînd probleme specifice, ca să folosim limbajul organelor de odinioară. Cine a avut dosar de urmărire informativă, ce a fost cu acel Apel către Europa al poetului Viorel Padina, fără să deslușim cine știe ce ticăloșii sau turnătorii. Partea rea ar fi că azi, în 2017, aproape că nu mai contează cine a călcat pe bec și cine nu. Arhiva foto 1976-1987 este de toată isprava, aducîndu-i sub ochii noștri pe cei care erau cîndva tineri și care azi încalecă decenii de viață. Sau chiar nu mai sînt, spre tristețea nu doar a lunediștilor, ci și a celor care s-au bucurat, au apreciat și admirat mai mult decît poeziile lor. O stare de spirit, un anume freamăt al marii literaturi și al vieții care oricum risipește toată zbaterile noastre. Cu, și fără poezie. Frumos elogiu adus generației `80 de către I.B.Lefter și Călin Vlasie.
Lui Mircea Nedelciu îi mai apare un volum în seria Opere, bine‑venit inițiată și în bune condiții continuată de Editura Parala 45. Opere VI. Zodia scafandrului (2017, ediție îngrijită și prefațată de Ion Bogdan Lefter) conține romanul rămas neterminat la moartea, venită mult prea devreme, a unui prozator care și-a luat în serios scrisul. Joaca de-a literatura a fost o treabă extrem de serioasă pentru Mircea Nedelciu. Dincolo de așa-zisele practici textualiste, de intertextualismul mai mult sau mai puțin exersat/ practicat, dincoace de temeinica bază teoretică prin care experimentele sau variațiile stilistice ale inventivului prozator au îmbrăcat o bună știință de prelucrare a unei realități în mișcare. Din magma unei realități percepute precum un laborator foto și din buna observaţie a vieții cotidiene, Nedelciu s-a forjat și a exersat ca un excelent povestitor. Ceea ce se și dovedește inclusiv în acest proiect/roman nedus la bun sfîrșit. Nu putem judeca decît ceea ce ne oferă textul. Și totuși. Criticul literar Ion Bogdan Lefter, bun cunoscător al operei lui Nedelciu și prieten apropiat, cum bine se știe și dintr-o posteritate nu foarte generoasă, altfel, cu scriitorii români, într-o extrem de atentă în formulări prefață – Zodia scafandrului. Cu literatura în fața destinului – pune accentele cuvenite. Spune despre autor și ultimul său roman ceea ce trebuie. Boala scriitorului declanșată odată cu scrierea romanului schimbă direcțiile de înaintare a textului, conturul personajelor. Lupta cu romanul se întrețese cu lupta cu moartea. Foarte bune observațiile subacvatice, să preluăm formularea criticului vizavi de obsesiile speculativ-narative ale lui Nedelciu. Știm și nu prea știm cum ar fi arătat varianta finală și completă a romanului. Dar și așa avem suficient material epic pentru a considera acest roman postum al lui Mircea Nedelciu o reușită. Abia la încheierea întregii ediții de Opere am putea trage o linie, oricît de arbitrară, și să-l proiectăm acolo unde îi e locul în istoria literaturii române. Pe primul raft. Lîngă Gheorghe Crăciun și Alexandru Vlad, bunii săi prieteni.
O cunoscută realizatoare de televiziune, mare amatoare de teatru, dar și profesionistă în aceeași zonă (am numit-o pe Sanda Vișan), se apleacă cu multă atenție, curiozitate și admirație asupra unui mare dansator român. Balerin, artist plastic al propriului corp sau oricum am vrea să-l numim pe Răzvan Mazilu. Despre arta lui, despre diversele spectacole în care a jucat sau le-a gîndit și regizat, despre coregrafia românească și problemele ei, despre arta de a trăi în general. Pe scenă, street dance. La București, Timișoara, în lume. Improvizații, spontaneități, dialogurile dintre cei doi reconstituie un spectacol în mișcare al culturii românești. Cu oameni, dansatori, muzicieni, prieteni – frumoasă evocare a lui Alex Leo Șerban, nu doar un simplu dandy, dar și un mereu viu și proaspăt muncitor intelectual, regizori, scenografi, spectacole – Cabaret, Portretul lui Dorian Gray și Un tango mas, de la Odeon, ca și Block Bach, În plină glorie, de la Teatrul de Comedie, și atîtea colaborări cu artiști și tehnicieni deopotrivă. Căci un spectacol în sine este o muncă de grup. Ani și ani de muncă ce se povestesc în doar cîteva propoziții. Eforturi, sacrificii, pasiune colectivă sau singulară, unică. Căutări. Neliniști. Lecturi. Cine și-ar fi închipuit că un balerin citește Thomas Mann, Boll sau Berberova. Din fulgurații de dialog, din frînturi de mărturii și povestiri din lumea dansului, pe scenă sau din afara ei, din diferite stop-cadruri și din arta de a întreba și asculta reciproc se naște volumul Răzvan Mazilu. De la dans la musical (Editura Nemira, 2017, colecția „Yorick“, coordonată de o împătimită a teatrului care este Monica Andronescu), care ar merita să fie citit pe îndelete. Imaginile ce însoțesc textul, frumoase și bine colorate, hîrtia velină de bună calitate, ceea ce aduce o notă în plus de satisfacție și aspectul cărții în general fac din cartea Sandei Vișan precum și a lui Răzvan Mazilu un elegant spectacol intelectual.
George Banu, distinsul nostru compatriot franco-român – s-ar putea spune și despre dînsul, parafrazînd pe Aznavour, că ar fi 100% român și 100% francez – om de teatru pur‑sînge, critic și profesor, teoretician și practician în multiple forme al artelor scenice de toate soiurile, de la scenografia unei cărți la taifasul despre altele, se dovedește, dacă mai era ceva de dovedit, și un vivace erudit eseist. Scena lumii: anii dilemei (Editura Polirom, 2017, cuvînt înainte – „Lumea înscenată“, de Sever Voinescu, George Banu își pune alături eseurile sale publicate lunar în revista Dilema, fondată și bine articulată, și după ce a devenit și veche, de Andrei Pleșu. Sînt glose pe teme culturale ce abordează întregul unei idei plecînd de la cîte un detaliu. Că este vorba despre o Noapte albă la Kremlin, consumată la Paris, unde dramele vieții cotidiene din comunismul sovietic capătă accente de tragedie greacă (protagoniști, a doua soție a lui Pasternak, Pasternak însuși, Kravcenco și Șostakovici, a cărui afirmație, de genul „Cînd privesc în urmă, nu văd decît cenușă și cadavre“, n-are cum să nu te atingă). Cum nu au cum să nu te atingă toate textele lui George Banu. Care stăpîneşte bine nu doar arta povestitului, dar și pe cea a găsirii unor sensuri înalte diferitelor întîmplări, evocări, percepții, altfel banale. Cadourile primite de înalții demnitari politici devin subiect de comentarii erudit savuroase. Mulți pictori – Hopper, Watteau, Chagall, Matisse – sînt redescoperiți. Precum şi opere de artă, peisaje, culturi exotice pentru un european – Japonia și japonezii, printre alții. În ceea ce priveşte curentele culturale, autorul se opreşte la Romantism, Impresionism, Expresionism. Iar în privinţa oamenilor de teatru este vorba de Grotowski, de prietenul Gabor Tompa și de Victor Rebengiuc. Fără să facă mare caz de erudiția și de multiplele sale lecturi, de călătoriile sale, fără să te complexeze cu formulări căutate și cu improvizații lexicale neașteptate și rafinate, cum proceda un alt mare eseist pur‑sînge român, numit Dan Hăulică, simplitatea și naturalețea cu care G. Banu trasează spaţiul de reflecţie a unor teme sînt cuceritoare. Scena lumii este dedicată pur și simplu unei actrițe de la Iași, Corneliei Gheorghiu, care-i transmitea la Paris ceea ce Dilema veche publica la București. Ar fi păcat să ratăm lectura unei cărți care ne-a plimbat nu doar prin spaţiile îndepărtate ale culturii, dar și prin atîția de întru (apud Noica) ai fragilelor ființe care sîntem.