Scrisoare de răspuns la minunata poveste a literaturii române

Dragă Nichita, Probabil că numai unul cu paşaport pentru lumile interzise, un plăsmuitor, un ciudat, culmea, cu ochi verzi – ochii mamei, obsesia mea dintotdeauna! –, mi-ar fi putut vedea toate faţetele cum priveşte bătrînul bijutier un briliant. Te citesc în cărţile lumilor tale fantastice şi nu-mi pot răspunde dacă tu plăsmuieşti acele existenţe stranii care nu se arată ochiului de toate zilele sau ochiul tău e unul de zile mari, dacă vede minuni. Numai aşa îmi explic cum de-ai reţinut imediat (fiindcă l-ai recunoscut) al treilea ochi al meu. Cum reuşeşti tu să ne îmbraci pe toţi în straiele tale de bal, de „voyoux“, de hingheri, de curtezane, de lupi, de elefanţi, de elfi şi să ne dai viaţă veşnică ca doctorul Copelius?   M-ai făcut nemuritoare, Nichita, poate nu chiar cum sînt, dar, în orice caz, cum am visat să fiu. M-ai distribuit în Scrinul negru şi în lumea Crailor, eu, văzîndu-mă cu ochii tăi, m-am teleportat şi în Domnişoara Christina şi am început să miros a violete. Uneori, îmi place să mă iau singură peste picior. Ai ştiut vreodată că eu, cînd eram adolescentă, m-am visat să fiu muză, niciodată poet? Ai ştiut că, tot în adolescenţă, […]