SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Corecții post-flaubertiene (I)

Prozatorii moderni ar trebui să-i pupe picioarele lui Flaubert, atacă James Wood în How fiction works. Iar asta pentru că, în primul rînd, scrie criticul britanic, odată cu Flaubert, una dintre muncile prozatorului devine aceea de a deghiza cît mai bine intervențiile auctoriale în observații ale naratorului/personajului său. Decupajul din materia realității romanești poate trece drept realitatea în sine, atîta timp cît tu, cititorul, alegi să ignori faptul că detaliile alese nu pot fi puse toate în cîrca unui biet personaj, ci sînt străbătute de inserții auctoriale. Însă interven­țiile respective sînt atît de bine disimulate în marea masă a observațiilor personajului, încît proza devine, într-adevăr – așa cum își dorea Flaubert –, un univers în care autorul este asemenea lui Dumnezeu: omniprezent, dar absent în totalitate. În 1852, cînd trudea atît la Doamna Bovary, cît și la „romanul african“, Flaubert îi scria nefericitei Louise Colet: „Of! Ce ticăloșie mai e și stilul! Nici nu-ți închipui, cred, ce gen de carte este. Pe cît de mult mi-am dat drumul în celelalte cărți ale mele, pe atîta caut în asta să am o ținută îngrijită și să urmez o linie dreaptă geometrică. Nici un lirism, nici o reflecție, personalitatea autorului absentă. Va […]