Scrisori pariziene. Cadavrul inca mai misca

In al sau Profesori ai deznadejdii (Actes Sud, 2004), Nancy Huston incepe prin a adresa lumii intregi o intrebare care ar merita, dupa parerea mea, sa fie gindita indelung si chiar dezbatuta: „De ce exista distanta asta tot mai mare, acum, in zorii secolului al XXI-lea, intre ceea ce dorim sa traim (solidaritate-generozitate-democratie) si ceea ce avem chef sa consumam ca si cultura (transgresiune-violenta-singuratate-disperare)?“. Dar oare chiar e o intrebare valabila? Insasi autoarea scrie si subliniaza: „Adevarul extremei nu e adevarul vietii“. Ei bine, arta nu e viata, arta se naste la extrema spiritului uman si, pentru ca nu suporta repetitia, e sortita sa fuga cu disperare tot inainte. Mai ales arta moderna, daca asa ceva mai exista, daca n-a murit din pricina exceselor la care propriul ei geniu o condamna. Inca de la inceputurile sale, arta moderna a fost individualista si solipsista. Destul de repede, principalul criteriu de valorizare a devenit noutatea, forta de inovatie. Viata e facuta din repetitii, e rutina si asteptare; arta vizeaza orizontul, cu alte cuvinte, infinitul. Asta ii e forta, dar tot asta si pierzania. Totusi, cadavrul pare ca inca mai misca, altfel de ce s-ar mai scrie eseuri, de ce s-ar angaja polemici […]