„Scrisul e doar o parte din viața mea“

Valeriu Mircea Popa se află de cîteva luni într-o poziție nemeritată și delicată. Exclus din Uniunea Scriitorilor din România (cea care îl are președinte pe Nicolae Manolescu), e în situația de a fi acționat în instanță Casa de Pensii pentru reținerea retroactivă a unei sume încasate cu titlul de pensie asociată calității de membru al USR. Pe scurt, trebuie să dea înapoi banii încasați de cînd a fost exclus. Cazul e cu atît mai nefericit cu cît avem de-a face cu un scriitor neafiliat vreunui grup de interese, ce a acționat așa cum i-a dictat conștiința. Dialogul nostru, continuare a filmului documentar Bijutierul (regia Vlad Rotaru), apărut în acest an, vizează personalitatea  unui creator atipic și polivalent (muzician, scriitor, bijutier). Aflat între două lumi, sau tabere, Valeriu Mircea Popa cade la mijloc, năucit de o stare de fapt deloc anticipată. Poate că nu ar strica, în prag de Gaudeamus, printre atîtea vitrine și vedete, să poposim puțin și prin spațiile dintre lumile lui. Și, din păcate, să insistăm și pe situația realmente dramatică în care omul Valeriu Mircea Popa se află de mai multe luni. Poate că, dincolo de statute organizaționale, care pot justifica în litera regulamentului o excludere sau alta, ne putem concentra pe situația umană a unui caz particular. Pentru că, să fim serioși, cîți dintre scriitorii care se asociază o fac pentru un statut? E vorba, pînă la urmă, despre calitatea de scriitor, care nu poate fi luată de nimeni, dar și de felul în care se fac și se desfac lucrurile în paharul cu apă al literaturii.

 

Ce pensie aveți acum?

1.389 de roni. Minus 463, pe care o să mi‑i rețină 10 luni de-acum înainte Casa de Pensii. În total – 926 de roni.

Cum s-a ajuns aici?

Ei spun că timp de 10 luni mi-am însușit necuvenit niște bani, din momentul în care am fost exclus din Uniunea Scriitorilor. În vară, am făcut un credit pentru un pat (îna­inte să știu că mi se vor reține cei 463 de roni), deci din 926 scădem 260 și ai exact suma de care dispun lunar.

De ce v-au exclus?

Habar nu am. În hîrtia pe care-am primit‑o, scria că am adus grave prejudicii Uniunii Scriitorilor. Am fost alături de cei care au sus­ținut că nu este în ordine ceea ce se întîmplă în Uniunea Scriitorilor condusă de Nicolae Manolescu.

V-ați manifestat în vreun fel?

În nici un fel. N-am scris nici în presă, nici pe net despre situația care m-a revoltat.

Cînd s-a produs excluderea?

Aprilie 2016.

Ați fost chemat la o discuție?

Nu.

Vă așteptați să fiți exclus? Știați că statutul USR permite astfel de excluderi?

Era un risc, mi-am asumat riscul acesta, dar nu credeam că se va ajunge pînă acolo. Toți cei care erau în structura de conducere a echipei lui Cristian Teodorescu au fost excluși. 14 sau 15 oameni. Ca urmare a unei adrese făcute Casei de Pensii de conducerea USR (Manolescu), mi s-a tăiat jumătate din pensie. Povestea continuă prin faptul că de-acum mi se opresc bani timp de 10 luni, pentru a recupera prejudiciul presupus. Mi-e și milă de Manolescu, pe care l-am respectat atîta vreme, l-am și votat. Acum mi-e milă de mine.

Ați încercat în tot acest timp să discutați cu cineva de la USR Manolescu?

Niciodată nu m-au căutat. Și eu ce să caut acolo? Mai mult decît atît, mi-am dat seama că, fiind singurul lezat din punct de vedere financiar, practic singurul pensionar din acel grup, am tăcut ca peștele tocmai pentru a nu fi un „exemplu“. Dacă-l lovești pe un om, țipă. Uite, eu n-am țipat! Sînt năucit, nu știu ce să fac. E foarte umilitor pentru mine.

Ați acționat în judecată Casa de Pensii?

Da. Procesul este pe rol și nu aveau dreptul să îmi mai oprească bani. Mi-am susținut singur cauza la Curtea de Apel București, unde USR Manolescu se aliase cu Casa de Pensii.

Cum vă descurcați cu banii, totuși?

Nu știu. Cum pot. Nu prea.

V-ați împrumutat?

În ultimele luni, nu.

Cînd ați fost ultima oară invitat la un festival?

Cred că a fost la Bistrița, acum 2-3 ani. Iar anul trecut am fost la Artgothica, în Sibiu.

Cam multe participări, nu?

O grămadă.

De cînd se știe situația dumneavoastră financiară, ce sprijin ați primit din partea lumii literare?

În primul rînd ar fi trebuit să cer și mi-a fost rușine. Sînt un om care a muncit o viață întreagă, am fost universitar 17 ani, te-ntrebi cum e posibil ca un om cu o brumă de prestigiu profesional și literar să ajungă în situația asta.

Ce veți face mai departe?

În momentul de față sînt derutat. Nu știu cum va fi posibil să depășesc aceste luni de iarnă cu venitul rămas. Despre asta e vorba. Toți spun că nu se poate să se-ajungă aici. Uite că se poate! Dacă lucrurile au ajuns pînă aici, înseamnă că ieșim din sfera civilizației. Întrebarea e însă cum voi reuși să rezist eu. Profesia pică, nimeni nu se mai încurcă să-mi dea niște cursuri la vîrsta mea. Din punct de vedere literar, să fim serioși, n-am cîștigat niciodată nimic din poezie. Ce-aș putea să mai fac? Să mai dau o dată-n judecată Casa de Pensii, dar procesele pot dura chiar și un an.

Sînt festivaluri cu zeci și sute de invitați, fonduri există. Nimeni nu s-a putut apropia de poezia lui Valeriu Mircea Popa?

Neaparținînd unei grupări și avînd și tinicheaua asta atîrnată de coadă, toată lumea mă evită. Celelalte lucruri, pe care știu să le fac foarte bine, sînt de asemenea cu semnul întrebării: tîmplăria necesită eforturi fizice ce mă depășesc, pielăria nu se mai poate practica, și pentru bijuterie, ultima mea pasiune, nu am reușit să adun toate sculele necesare. Practic sînt total blocat, fiind un om care de‑o via­ță‑ntreagă s-a obișnuit să se descurce singur.

O situație la limită care vă urmărește și se repetă. Cum v-ați descurcat în Germania?

S-a întîmplat imediat după ce s-a terminat cu Piața Universității, prin iunie. Eram nebun, mergeam cu copilul în cărucior acolo. Și am zis, domn’e, bătălia este pierdută. Nu se mai poate redresa nimic în țara asta. Nu mai am nici o obligație față de neamul meu, am încercat, am protestat, degeaba, dar am o obligație numai față de familia mea. Să încerc să-i scot pe-ai mei din calvarul ăsta.

Unde ați locuit?

În Pforzheim. Un oraș micuț, în care erau majoritatea firmelor de bijuterie și ceasornicărie din Germania, plus Muzeul Aurului.

De-acolo să vină aplecarea din ultimii ani spre crearea de bijuterii?

Am lucrat vreo 10 zile la o fabrică de bijuterii, am avut niște experiențe interesante.

Știați limba germană?

Am învățat acolo. De fapt, acolo am învățat de toate. Am fost muncitor la ceea ce noi numim REBU. Nu-i nici o glumă. Smul­geam buruieni, goleam tomberoanele, eram o echipă care aveam grijă de tot ce ținea de curățenie. Era singura slujbă pe care mi-au oferit-o. Apoi, crezînd că diploma mea de psiholog o să atîrne greu în balanță, favorizîndu‑ne rămînerea în Germania, am aplicat pentru o slujbă la un cămin de bătrîni. Au un sistem de organizare taman pe dos decît e la noi.

În ce fel?

Erau vreo 200 de pacienți. Un cămin de mărime medie, condus de doi oameni. Atît. Un bărbat care era director administrativ și o asistentă șefă. Era o rezolvare inteligentă. De ce? Nu aveau personal angajat care să rezolve diferitele probleme apărute: medic, psiholog, stomatolog etc.

Subcontractau?

Exact. Dacă era cazul să se intervină cu ceva, mergeau la medicul de specialitate. Și lucrurile funcționau impecabil. Fiecare secție avea cîte o șefă. Erau tari, tari de tot.

Pacienții erau conștienți?

În secția de geronto-psihiatrie, unde am lucrat, erau legume. Din 20, să zicem 5-6 erau valizi: se puteau deplasa, dar erau cu mintea dusă. Nu te puteai bizui pe ei, dar de bine, de rău se puteau ține pe picioarele lor. În rest, 5-6 erau în cărucioare.

Și cine îi manevra?

Noi. Știi ce greu este să lucrezi la foc automat? Era o muncă de infirmieră, aici așa s‑ar numi. Făceam tot. Nu se punea problema șefiei, ca la noi: știi, eu sînt șef, dau ordine. Atît asistenta șefă a secției, cît și celelalte asistente munceau la fel ca toți ceilalți, și în plus, aveau responsabilități suplimentare: dozarea medicamentelor.

Și ce trebuia să mai faceți cu pacienții?

Seara să îi dezbraci în pielea goală, apoi – spălat proteza sau pe dinţi, spălat axilă, poponeţ, schimbat pampersul, îmbrăcat în pijama, culcat în pat, strîns toate rufele, făcut lună unde ai lucrat, pus hainele în dulap, dus la spălat ce era de dus: totul în 10 minute! Pe mine nu pot să mă spăl și să mă îmbrac în 10 minute!

Cît aţi stat acolo?

Doi ani şi jumătate.

Rezistenţă, nu glumă.

Am capotat.

Rutină, prea multă muncă, ce-a fost?
Nu ştiu ce s-a întîmplat, s-au adunat. Soarta noastră era incertă, munca acolo era foarte grea, realmente obositoare.

Să ne-ntoarcem puțin în timp, pentru că sînteți printre cei puțini care-au acționat mereu din convingere. Cum a fost cu Păunescu? Era obligatoriu să vii cu un cîntec pe versurile lui? 

Da. Devenise tipic și pe urmă lucrurile au luat o și mai mare amploare …. De trei ori am fost. A patra oară…

De trei ori în acelaşi an? Pe stadioane?

Da, în acelaşi an. Încă nu se ţineau pe stadioane: erau teatre, săli de mărime medie.

Era musai să vă asculte el înainte, separat? Sau erau suficiente recomandările? 

Mă ştia, fusese în juriu la Festivalul Arhitecturii, la Festivalul Club A.

Atunci cînd aţi refuzat Premiul trei? Piesa aia după Bacovia: „barbar cînta femeia aceea“.

Acum cîteva săptămîni, cînd m-au apucat pandaliile şi m-am uitat pe textele celor 30‑40 de compoziţii ale mele, am văzut că asta era singura compoziţie pe un text care nu era al meu. Şi am zis că 6-10 piese pot fi recuperate, printre care şi aceasta, care pot fi transpuse, poate uşor modificate, că „barbarul“ ăla e ciudat şi merge să îl aduci într-o atmosferă de acuma, uşor modificată linia melodic. Da, am refuzat să merg să-mi iau premiul, mi se părea – ce prostie! – că trebuia să cîștig.

Aţi fost bun prieten cu Nicu Vladimir. Cum v-aţi cunoscut?

Nicu Vladimir era cel mai talentat din toată generația. Eram 8-10 oameni în toată Ţara Românească, care făceam aşa ceva: compoziţii, texte, cum să nu ne cunoaştem? Întîi şi întîi, a venit pe firmament Dorin Liviu Zaharia, pe urmă eu. Probabil fiecare îşi vedea de treaba lui, dar pe urmă ne-am adunat, deşi era greu să interacţionăm. Nu puteam să ştim, de pildă, de Marcela Saftiuc, de la Cluj.

Era momentul folkului?

Da şi nu. Pentru că nu toţi făceau folk, eram nişte personalităţi de sine stătătoare fiecare, nu se uniformizase povestea. De fapt, ăsta a fost impactul nefericit pe care l-a imprimat Păunescu, s-au uniformizat. A făcut STAS.

Reţetă.

Inclusiv financiară.

Bun, şi de unde venea spiritul rebel? Muzica de-afară?

Nicu Vladimir cînta perfect Bob Dylan, de unde îşi luase bagajul acela nu ştiu. Cert e că ascultam multă muzică, trăiam pentru muzică, muzica era tot ceea ce conta în universal nostru. Descoperam instrumente, aveam preocupări componistice, era ceva care ţinea şi de tinereţe probabil, nu doar de şocul muzical în care ne plăcea să fim. Dar în muzică reţeta nu e totul. Cînd au venit banii, s-a terminat. Uite, acum am aflat cît cîştigau la Cenaclul Flacăra. Un folkist de mîna a treia lua 17.000 lei pe lună. Bani grei. Dar nu mă interesau banii. Da, aveam nevoie de instrumente, dar trăiam, ca şi alţii, doar pentru muzică. Ce-mi păsa mie de nu ştiu ce stadion? Era clar că eram un grup restrîns care ne respectam, conta enorm să-ţi respecţi statutul, nu să te afişezi pentru cîteva băi de mulţime. Făceam muzică, ce mama naibii!

Cum v-aţi detaşat de Păunescu?

Pe mine m-a obsedat ani de zile scandalul. Nu era legat de mine, era legat de Nicu Vladimir. Exista un Cenaclu la Teatrul Bu­landra – Grădina Icoanei. Cînta Nicu Vladimir. Foarte bine, toată lumea era în picioare, aplauda. Şi Grasu, cum îi ziceam lui Păunescu,  s-a băşicat. Stătea sus, îi plăcea să domine, noi eram jos. Zice: „ascultă, mă băiete“ (din start mi s-a ridicat părul din cap, cum adică „mă, băiete“, diferenţa era de 3-4 ani între noi şi fiecare avea un nume deja, cum să-şi permit să vorbească aşa?), deci: „ascultă, mă băiete, de ce nu vrei tu să te tunzi?“ Şi Nicu, un tip fin, foarte bine crescut: „pentru că aşa îmi place mie să port părul lung şi am să continui să port părul lung, chiar dacă dvs. în revista Flacăra o să îmi retuşaţi fotografia“. Imaginează-ţi, apăruse, cu o săptămînă înainte, în revistă cu părul scurt. Au retuşat nenorociţii fotografia. Şi Grasu: „hă, hă, hă, o să te retuşez“. Şi bagă sfatul lui maxim: „ascultă, măi băiete, eu am făcut cariera multor oameni în Țara Românească, tunde-te, măi băiete, tunde-te!“ Nicu l-a luat impersonal: „Dl Păunescu luptă pe baricadele noastre, dar nu recunoaşte steagul!“. Şi Grasu i-a tăiat-o: „nu, băiete, voi luptaţi pe baricadele mele şi nu recunoaşteţi steagul!“. Aici avea dreptate, că aşa a şi fost: el s-a servit de toţi cu un cinism incredibil.

Cum s-a încheiat disputa verbală?
A mai fost o codiţă: toţi din sală voiau să mai cînte Nicu o piesă, Grasu n-a mai vrut. Scurt pe doi: „N-o să mai cînte niciodată Nicu Vladimir, nici Mircea Popa, nici Adriana Ausche“, asta săraca venise de la Cluj.

A vrut să arate cine-i şeful.

Un înfumurat. Eu munceam în perioada aceea. Ca să vin cu toate instrumentele, cu sitar, cu percuţie, cu două chitări, cu vioară, plăteam un taxi. Asta făcea 100 de lei. Şi era foarte mult, munceam din greu pe un salariu de 600-650 lei. Păi bine, domne, mă chemi şi pe urmă, ca şi cînd aş fi un gunoi, mă arunci, cine te crezi tu? Şi am început. Am început să înjur Cenaclul ca la ușa cortului de faţă cu ei, trîntind pe unde treceam. Ştii cum fugeau ăia? Nu a mişcat nimeni, ştiau că fac rău la mînie, fugeau ca potîrnichile. Şi am zis gata: mergem acasă! Venisem cu Dan Oprina, Călin Teodorescu, Mihai Pintilie.

După studii de defectologie la Cluj ați ajuns în București, la celebra Ajutătoare 6. Era cu repartiţie sau aţi cerut?

Par eu sărit de pe fix, dar nu e chiar aşa. Am făcut facultatea la fără frecvenţă şi noi nu aveam repartiție, trebuia să ne găsim singuri un post.

Cîte şcoli ajutătoare erau în București?

11.

Şi şcoala nr. 6 de ce era cea mai cruntă?

Era cu Casă de copii. 500 de copii între 7 şi 17 ani. Copii din familii dezorganizate, copii abandonaţi, care prin hotărîre judecătorească erau încredinţaţi Statului.

Pe atunci nu se ascundeau feţele mizere ale realităţii socialiste, familii dezorganizate sau copii abandonaţi? 

Niciodată nu s-au făcut statistici pe bune. Plus că, în Ţara Românească, să nu îţi imaginezi că unii nu s-au prins de figura respectivă. Erau inși care nu aveau nici pe naiba, dar acolo aveau foarte multe avantaje: casă, mîncare, uniforme, rechizite şcolare, tot ceea ce ei nu puteau asigura. Şi atunci simulau, făceau pe tîmpiţii, dar erau absolut normali.

Era şcoală internat?

Da, un fel de puşcărie.

Ce personal aveau pentru cei 500 de copii?

În primul rind, nu aveau personal calificat. De unde era să ştiu asta? Ce, erau tîmpiţi să îmi spună asta în timpul facultăţii? Cînd m‑am trezit acolo după angajarea pe post de defectolog suplinitor, nu-mi reveneam. Cei care ajunseseră tari prin partid, pe la inspectorate, îşi păstrau locul unde fuseseră repartizaţi iniţial. Acolo trebuia să lucreze cineva, şi atunci era angajată o armată de suplinitori.

Care nu aveau treabă cu domeniul.

Da, erau profesori de sport, de geografie, de latină. Ce vrei şi ce nu vrei.

Cum v-aţi acomodat?

Cu elevii relativ uşor. Îi lăsam liberi în clasă, să facă tot ce vor ei, şi se linişteau. Toţi erau cu pedepse, cu răcnit, pocnit, consum nervos inutil. Nu, nene, eliberează-te şi vezi cît te ţine. Şi elevii s-au prins că nu sîntem duşmani. Ăilalţi au vrut să mă dea afară din învăţămînt.

Pe ce motiv?

Gură mare. M-am certat cu secretarul de partid şi cu directoarea. Şi culmea era că nu aveau ce să îmi facă. În toată școala aia eram doar cinci cu studii de specialitate. Apoi vreo două-trei luni am stat fără slujbă, și pe urmă m-au mutat la altă școală. M-au sunat că era liber un post de educator la o școală din Berceni, în Piața Sudului: nu vrei să vii? Ba da! Dar am continuat să lucrez acasă, eram la început, prin ʼ82. M-am pus țapăn pe piele, pe marochinărie, dar nu le puneam pe numele meu. Trebuia să fii absolvent de Arte ca să ai drept de a vinde în magazine, dar puteai să ai ca paravan un prieten care absolvise Belle Arte.

Există vreo diferență între lumea muzicală și lumea literară? Una concludentă.

Cred că sînt mai oneste relațiile între muzicieni, între artiștii plastici, deși și acolo se fac mînăreli, există conflicte, se fac jocuri de culise. Ca peste tot, ai nevoie de singurătate, ca să lași lucrurile să se așeze. Și-n artele plastice sînt artiști foarte buni, excepționali, dar retrași, stau în arhive, studiază, nu intră în ierarhiile stabilite.

De ce-ați renunțat la muzică?

Unele motive au fost obiective. Povestea cu Cenaclul Flacăra te îngropa. Refuzai, erai pa-și-pusi, nu mai aveai posibilitatea, erau alte vremuri. Acum poți să alegi, atunci nu. Și au mai fost unele motive legate de o mare dezamăgire sentimentală. Am zis, iarăși: gata, s-a terminat! S-a terminat și dragostea, s-a terminat și muzica! Am vîndut tot, am făcut praf toți banii, nimic nu s-a ales! Tot ce am adunat în 5-6 ani de zile s-a pierdut. M-a durut foarte tare, ani de zile m-a durut chestia asta. Dar pe urmă am zis: nu mai poți să cînți, ok, dar o carte de poezie poți să scrii!

Și v-ați apucat s-o scrieți… 

N-a fost așa ușor. Una e să scrii texte, și alta să știi ce este poezia. Teoretic, am avut dreptate. O carte ai scris-o, o ții în sertar. Prima carte, cu texte adunate din două manuscrise, am scos-o pe banii mei, în 1994.

Valeriu este numele real? 

Da, este în certificatul meu de botez. Existau mai mulți de Mircea Popa: un dirijor la Timișoara, mai exista un prozator, așa că m‑am sfătuit cu Nora, cu Dinu Abăluță, să-mi iau un pseudonim. Ei au zis să caut o altă rezolvare, așa că mi-am folosit numele real, e cam lunguț, dar asta e! Mulți îmi spuneau Valeriu și nu reacționam, pentru că nu eram obișnuit.

Pe Nora Iuga de cînd o știți?

Să zic ceva întîi. Nora este o doamnă, un model comportamental, din punct de vedere al scrisului. Este ultima doamnă din literatura română, nu vreau să jignesc pe nimeni. E o diferență semnificativă. Și de atitudine față de oameni, de generozitate nu mai spun. Sme­renie, modestie, nu și-a schimbat modul de a fi de cînd o știu.  Și a luat la plezne, nu-ți mai spun. S-a necăjit, s-a amărît. O știu de prin ʼ82‑ʼ83. Inițial ne întîlneam la Cenaclul lui Florin Mugur, cu Madi Marin, Petre Romoșan. Mer­geam de obicei cu Dinu Abăluță. Pe el îl cunoscusem cu puțin înainte de a cunoaște familia Almosnino. După ce nu s-a mai ținut cenaclul, ne întîlneam de obicei la ei acasă. Cam asta e școala de poezie pe care am urmat-o.

Care erau speranțele literare în acel moment?

Nule. Dinu Abăluță era singurul care publica, pentru că era îngrozitor de perseverent, ocolea toate capcanele, cenzura, revenea pe textele lui. Dacă i se tot refuza o carte, făcea o plîngere la Comitetul Central, avea el strategiile lui. Știa care sînt deficiențele sistemului și găsise modalități de-a le eluda. Practic, în ʼ83 aveam terminată cartea. Scrisese un articol destul de dur Cezar Ivănescu, în rubrica Numele poetului din Luceafărul, în care spunea că omul ăsta, care are 35 de ani şi e nedebutat, devine un adevărat scandal literar. Probabil c-avea dreptate, ce să zic… Am încercat în stînga-n dreapta, m-am întîlnit cu Mircea Sîntimbreanu la Editura Albatros. Mi-a spus în față: „dacă nu intervii și nu mai bagi niște texte, mai un ciobănaș, o căpiță de fîn, nu trebuie neapărat să scrii despre partid, dar mai trage-o către plaiurile mioritice. Dacă nu, o să stea-n sertar“. I-am spus că nu fac așa ceva, cartea asta este, așa gîndesc. Și-a conchis: „Mircea, n-ai nicio șansă să publici“. Nu-i nimic, am zis, o să stea în sertar. Și-am fost foarte liniștit, în primul rînd, mi-am văzut de meseria mea, aveam existența asigurată, am intrat în zona de arte decorative, care mi-a plăcut foarte mult, mai scriam puțin, citeam, cam ceea ce fac și-acum, dar la alt nivel. N-avea importanță că nu puteam avea volum, lucrurile trebuiau să fie bine făcute, despre asta era vorba.

Cum vă simțiți astăzi, după șapte volume de versuri și, din păcate, o absență de pe listele principale? Și, slavă Domnului, lumea vă știe, mai ales poeții din București. Cum s-ar putea explica indiferența mediului literar, pînă la urmă? Pe de altă parte, trebuie să insist pe aspectul acesta, sînteți și foarte consecvent. Nu degeaba ați participat la Revoluție și ați refuzat să luați o diplomă care pe mulți i-a ajutat financiar.

Pot să dau și numele altor persoane care n-au luat diploma: Anda Nicu Pittiș, Con­stantin Alexi. Amîndoi au fost nu departe de mine la baricada de la Universitate și n-au acceptat așa-zisa diplomă. Ei au fost și întemnițați la Jilava, eu continuînd în zilele următoare la Comitetul Central. Dar n-am făcut Rrevoluția pentru o diplomă. Și cu cărțile e clar ca mi-am făcut niște iluzii. Sînt destul de împăcat cu vizibilitatea. Deși critici literari de prestigiu – Gh.‑Grigurcu, Al. Cistelecan, O. Soviany – au scris cronici elogioase despre cărțile mele, am rămas un autor cvasinecunoscut. Dar scrisul e doar o parte din viața mea. Una dintre pasiunile mele. E foarte posibil să fie ultima etapă, deși simt că încă mai e loc de altceva. Muzica, școlile ajutătoare, artele decorative, pe urmă Germania, altă gîscă-n altă traistă, întoarcerea cronometrului la zero, poezia, profesia de dascăl atît la Univer­sitatea din București, cît și la Universi­tatea de Arte din București, bijuteria. După un doctorat în psihologia artei, pentru care am fost de două ori la Paris pe banii mei, scotocind în tot ce se putea, cine știe ce urmează?

Încercăm un autoportret?

O să-ți răspund cu două versuri din Luis Rosales: „era îndărătnic și instruit/ fuma ca un indian“.

Adăugăm un poem?

Desigur! Precizez… cuvîntul Eribui se referă nu numai la relațiile mele cu o anumită făptură umană, ci la cele cu oamenii, în general.

 

ERIBUI
(sau altă scrisoare neexpediată)

pe o placă de gravură

literele sînt dispuse invers

ca într-o oglindă

și astfel cuvîntul ERIBUI devine IUBIRE

 

s-ar putea întîmpla ca de-acum înainte

să nu-ți mai spun Mok

și nici Dana

ci Eribui

uite

se pare că așa am regăsit

un fel de enohiană

 

un joc de sunete

poate o taină

kom anad Eribui

kom anad

 

dar cine să mai descifreze

acum

o amărătanie de taină

„în lumea fără întrebări

în lumea nicidecum“

 

Interviu realizat de un cristian