După prima carte apărută în urma cîștigării concursului de debut organizat de către editura Herg Benet în 2014 (Memoriile Domnului Roșu, proză scurtă), Celestin (Ionuț) Cheran revine în același cadru și sub același concept, în 2016, cu volumul Pădurea lui Joaquin Phoenix. Cadrul nu reprezintă numai editura, ci și generația literară a celor sub 35-30 de ani biologici, generația care face trecerea de la Facebook la Instagram, de la laptop la smartphone, de la filologie la studiile culturale. Conceptul aparține atît editurii cît și autorului, ambele volume ale lui Cheran reunesc schițe și povestiri cu larghețe răspîndite în principalele sub-curente ale fantasticii, dar și cu o bună priză la real, amintind de Acluofobia și Bizaroprozele lui Flavius Ardelean (nu întîmplător unul dintre cuvintele de însoțire ale Pădurii… îi aparține acestuia).
În generația literară imediat precedentă, cea care făcea trecerea de la blog la Facebook, de la desktop la laptop și care încă recunoștea primatul literaturii între umanioare, în afară de Flavius Ardelean, l-aș mai da ca exemplu pe Dan Rădoiu, deși vîrsta acestuia l-ar fi putut include între 90-iști, iar debutul său îi urmează celui al lui Cheran ‒ într-o bună demonstrație a futilității împărțirii generaționiste a oricărei istorii ‒, însă ceea ce îi unește pe cei trei scriitori numiți aici este tipul de fantastică pe care îl practică sau, în fericita expresie găsită în schița Serviciul Trip din cartea de discutat (p. 93), „parametrii de fabulație“.
Pădurea lui Joaquin Phoenix, cu 18 schițe și povestiri, seamănă în parametrii diegezei, subiectului și ai acoperirii scalei fantasticului cu volumele lui Ardelean și Rădoiu: și Celestin Cheran trece cu ușurință de la povestitul la persoana I (cinci texte) la cel la persoana a III-a (majoritatea de 13), nici el nu face greșeli în folosirea timpurilor verbale; și Celestin Cheran are o distribuție simetrică în apropierile de subiect (două proze „inițiatice“, patru „poetice“, șase parabole sau alegorii, doi hibrizi, patru povești de dragoste), nici el nu lasă neparcurse intervalele lui Todorov (trei texte sunt science fiction, trei se înscriu în fantasticul miraculos, trei în cel straniu, trei sunt realiste pur și simplu, trei sunt hibrizi, alte trei rămîn în primul rînd parabole). Ce îi scoate cartea lui Cheran de pe linia de continuitate este lipsa atenției la redactare, săriturile peste limba română, pe care Ardelean și Rădoiu nu le-au făcut (iar acest lucru ar merita un articol separat, fiindcă este „generațional“ și este o tară a ceea ce a ajuns sistemul nostru editorial, un articol pe care l-aș numi Moartea unui corector. Sub tortură).
Ca inventar și ca meșteșug al povestirii, am văzut, Pădurea lui Joaquin Phoenix stă bine. După inițierea din Casa cu meduze, personajul principal preferat de Celestin Cheran va fi un bărbat tînăr, din mediul urban, corporatist, fără o relație sexuală/emoțională de durată, care face față singurătății fie prin rutine și clișee ale civilizației occidentale actuale, fie prin căutarea unei iubiri – căutare care poate fi fructuoasă ori nu, cu cele două extreme, accederea la extaz (Baloane de săpun, 365 de trepte spre Soare), ori agonia golită de înțeles (Epidemie de inimi). Rutinele și clișeele civilizației occidentale actuale nu sunt reluate cu inevitabilitate de personajele lui Cheran, există un dram de autointerogație care folosește drept motor poveștilor sale, pînă la nivelul superior al unei secunde inițieri, în proza ce dă titlul volumului, o inițiere în ficționalizarea realității, în recreerea ei ironică și autoironică (referința către Being John Malcovich este folosită cu inteligență), la marginea unui discurs de identificare (Joaquin Phoenix, ca personaj al lui Cheran, este modelul personajului „bărbat-încă-tînăr-alb-singur-‹‹urban››“) ce poate cădea în absurd (v. Nebunul care țipa), sau poate avea o surprinzătoare tușă la fantasticul clasic borgesian sau colinian (v. Tabloul de vînătoare), sau la science fiction-ul dickian (Serviciul Trip este un Ne putem reaminti pentru dumneavoastră, fără căderea în Total Recall).
Dacă în volumul debutului, Memoriile domnului Roșu, Celestin Cheran se arăta în căutarea unor subiecte proprii, Pădurea lui Joaquin Phoenix este o foarte bine structurată construcție pe subiectele găsite; dacă s-ar fi exprimat muzical, am fi avut un „concept-album“ din partea sa. Există o muzică interioară care unifică toate prozele scurte din acest volum și de aceea este mare păcat că există notele false în concert, de la „zgomoturi“-le de la pagina 11, trecînd prin „frica e prietenul meu de nădejde“ (p. 15) și încheind cu „fîșic de bancnote între decolteuri“ (p. 119). Am spus că falsetele acestea sunt generaționale, adică am mai văzut acest tip de greșeli în ultimii trei-patru ani; de asemenea, le-am văzut nu doar la o carte Herg Benet, ele sunt o prezență sistemică. Corectorul sau redactorul de carte nu este un salariu în plus, ci o necesitate. Nu putem cere tuturor autorilor, mai ales debutanților, să fie propriii redactori fiindcă nu toți se numesc Florin Pîtea sau Flavius Ardelean.
În fine, Pădurea lui Joaquin Phoenix este o carte care va avea o excelentă ediție a doua, pentru că autorul, editura și cititorii săi o merită.