SFada cu literatura. De vacanță: ultimul exercițiu comparatist intern

  • Recomandă articolul

Romanul sf Aquarius, al lui Sebastian A. Corn și nuvela de realism magic Mistreții erau blânzi, a lui Ștefan Bănulescu sunt despărțite temporal de 30 de ani, sunt despărțite critic de interpretări desuete ale impresionismului umanisto-liberal și, cel mai important, este foarte puțin probabil că au același public. Cu toate acestea, în pofida lor, cele două proze sunt asemănătoare în întregul procesului de construcție de lume, în relaționarea personajelor și chiar în economia verbală a două stiluri auctoriale bine precizate.

În Mistreții erau blânzi lumea ficțională pare la un pas de dispariție într-un diluviu pitoresc, în Aquarius, una dintre lumile ficționale se află în derivă, de fapt într-o dilatare a geografiei, ambele sunt descrise în tablouri fluide, plaurii și ostroavele scufundate ale lui Bănulescu având corespondente perfecte în turnurile-orașe și ținuturile-continente ale lui Corn. Timpul curge la Bănulescu pentru și către o înmormântare a unui copil mort, la Corn timpul curge către moartea lumilor ficționale. Tema diluviului este în amândouă prezentă prin motivele complementare ale morții prin înecare și pierderii pământului. Și personajele lui Bănulescu (Condrat, Vica, diaconul) și cele ale lui Corn (Kriemhielde, Spengler, Bruna, Moranii, Negrette) caută o insulă și se folosesc de povești/amintiri sau coduri/hărți pentru a o găsi. La ambii, insula are un scop imediat (înmormântarea copilului, în Mistreții erau blânzi, oprirea sfârșitului lumii Aquarius, în Aquarius) și nu este găsită decât ca dună de nisip (la Bănulescu) sau descifrată ca model al lumii (la Corn). Din disperarea dată de pierderea pământului/lumii se iese prin poveste, cu ramificația în (des)cântec și halucinație la Bănulescu, iar la Corn în supra-codificare magico-numerologică și accelerarea acțiunii. Foarte puternic la amândoi este simbolismul acvatic asociat femininului (Vica, la Bănulescu; amenokalii, la Corn), un simbolism bazat pe o simbioză sui-generis a personajului cu lumea.

Sub sintemele durandiene, insula pe care o caută personajele bănulesciene este naturală, duna care o înlocuiește pentru înmormântare de asemenea, pe când insula pe care trăiesc amenokalii se înțelege din imaginile vizuale că este artificială – o navă oceanică ale cărei compartimente, interioare și exterioare, primesc numele metaforice ale părților unei insule naturale. La fel, barca/nava lui Bănulescu este un vehicul, fie el și ultima posibilitate de salvare, pe când nava-insulă a lui Corn este o lume în sine.

Întregul roman al lui Corn, cu toată acțiunea lui trepidantă care ar îndreptăți un nivel al analizei sub codurile eroice ale regimului diurn, schizomorf, este de fapt o paradă a realismului senzorial a regimului nocturn, în structuri mistice. Încă un argument împotriva schizomorfismului acestui roman de acțiune este că nu există distincții morale între motivații și personaje, totul fiind o cursă – ceea ce incumbă dublare, perseverare – pentru decodificarea lumii Aquarius, ceeaa ce este echivalentă cu luarea în posesie. Faptul că analogia trupului disecat al amenokallului Dai Bando cu harta navei și, apoi, cu cea a întregii lumi Aquarius este creionată de acțiunea cursei personajelor (ce călătoresc în moduri care confundă ascensiunea cu imersia – Kriemhilde –, pătrunderea în subteran cu ieșirea la suprafață – Spengler –) nu este decât o căutare a centrului, o căutare a înțelegerii microcosmosului, fie ea și cu o secundă înainte de sfârșitul lumii (înțelegere încheiată cu saltul în gol, sinucigaș, al Brunei Gonçalves).

Nuvela lui Bănulescu urmează în cadrul aceleiași structuri mistice o cale a similitudinilor, punctate din plin de reflexe cenestezice și termice, confuzia între planul realității, cel al halucinației și cel visului fiind pregnantă în cazul Feniei („cursa” percepțiilor acesteia fiind una către calm, cald și intim – a se vedea posturile ei corporale – permanent contrazisă de periplul bărcii în diluviu și crivăț). Încheierea, săparea mormântului în dună, dublată imediat de căderea în somn a Feniei, este ocultată retoric de finalul atât de lăudat al râsului eliberator al lui Condrat, la vederea mistrețului Vasile.

Iată cum prozele Aquarius și Mistreții erau blânzi, aflate în opoziție într-o semioză a etichetelor învechite, „science fiction versus realism magic”, de neconceput sub încadrările istoriei și ale criticii literare de până acum, spun, de fapt, același lucru, cu aceleași mijloace artistice, despre și cu imaginarul românesc postbelic.

O variantă mai puțin spectaculoasă, însă tot atât de efectivă a izotopiei în regim nocturn mistic între Sebastian A. Corn și Ștefan Bănulescu ar fi fragmentul hibernal inițial din Cel mai înalt turn din Baabylon, al primului, pus lângă schița Un viscol de altă dată, a celui de-al doilea.

(Aquarius, Sebastian A. Corn – Mistreții erau blânzi, Ștefan Bănulescu)

 

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13243 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }