SFada cu literatura. Despre nerecunoașterea unei revoluții: Ovidiu Bufnilă (I)

Dacă am mai scris despre „cărți care lipsesc“, fie că autorii nu sunt mulțumiți cu proiecția volumului, fie că sunt satisfăcuți numai cu prezența electronică a textelor, a sosit timpul ‒ și care moment ar fi mai potrivit decît prima Sfadă la începutul unui an? ‒ să circumscriu un alt fel de lipsă, una paradoxală, a unor cărți uitate, cărora nu li se recunoaște apartenența la un sistem, nu li se recunoaște influența și care, totuși, se află în cotloanele virtuale ale Internetului pentru a aminti că întîietatea creativă autentică se cheamă, într-un singur cuvînt, revoluție. Înainte de a deschide discuția cu o mostră de arheologie critică, trebuie numit „revoluționarul“: Ovidiu Bufnilă. Pentru o (re)familiarizare cu proza sa, ajunge o citire din numărul curent al revistei „Vatra“ (o revistă care, prin Dan Culcer, și-a arătat prietenia pentru fantastica românească în ultimii ani ai regimului ceaușist – revoluția la revoluție trage…), unde Bufnilă publică trei schițe: https://revistavatra.org/2017/01/10/ovidiu-bufnila-proze-scurte/#more-2674. Moartea purpurie (editura Brîncuși, 1995) anunța în Ovidiu Bufnilă un autor care și-a găsit propria cale – după cum spune clișeul – și anume, aceea de a urma toate căile, într-o simultaneitate încărcată electrostatic, gata să fie eliberată fulminant, la finalul fiecărui text. Iată […]