În Orașul ascuns, proză scurtă, și Împăratul Ghețurilor, roman (Diasfera, București, 2005, respectiv, 2006), Ana-Maria Negrilă face separat două lucruri pe care le va aduce împreună în Regatul Sufletelor Pierdute (Crux Publishing, București, 2016). În primul volum se concentrează asupra posibilităților narative ale unui spațiu virtual grefat pe unul real (Bucureștiul fiind baza de pornire), avînd cartografia și arhitectura ca „arte secrete“; în cel de-al doilea volum introduce în sf-ul românesc primul personaj-narator feminin, tînăra războinică Sich. Autoarea răspunde golurilor sesizate în fantastica noastră și, după cum am mai spus, nu ezită să le umple ea însăși ori să capaciteze colegi de breaslă să își îndrepte eforturile către acest scop (v. grupul KULT). În seria Stelarium, Ana-Maria Negrilă urcă la un nivel superior, de data aceasta introducînd personaje non-umane (creierul vegetal Daath) și post-umane (uriașul Apoc, rezultat prin inginerie genetică) în locuri precis alese pe harta geografică, biologică și politică a planetei colonizate Galene. Autoarea se folosește de aceste personaje pentru o vedere ieșită din tipare asupra lumii pe care o construiește, percepția și motivația acestora aducînd un bun contrapunct mult-prea omeneștilor lupte pentru putere, influență dintre state, organizații și indivizi. Daath, cu dorința de a-și trimite un pui pe o altă lume, spre a fi liber, Apoc, cu dorința de a fi acceptat și de a înțelege, sunt două oglinzi în care celelalte personaje din carte se reflectă fără putință de a se ascunde, cu toate disimularea pe care o încearcă. La marginea umanului, pare că ne spune Ana-Maria Negrilă, se află o extraordinară șansă de a înțelege umanul și noi am fi singurii vinovați dacă am lăsa-o nefructificată, de unde tragismul existenței lui Apoc, privit cu oroare și folosit fără scrupule ca armă (bine realizat personajul „stăpînului“, agentul dublu Astrud Unne, cu anxietățile sale), care se întoarce precum Frankenstein împotriva creatorilor săi (v. pp. 136 și 329).
Evident, există și o marginalitate umană pe care Ana-Maria Negrilă înțelege să o exploateze, într-o manieră care amintește de începuturile ei cyberpunk. Însă, datorită construcției politico-ideologice mai ample, în Stelarium, autoarea se va mulțumi să transpună jocul pe muchie în tropii poveștii de spionaj. Între Regat, Republică și Comintern (termen folosit cu o subtilă ironie, fiind regimul cel mai aproape de teocrație de pe Galene), state fondate de urmașii celor trei nave de colonizare, există o peliculă/interfață/rețea de agenți secreți, unii dintre ei dubli sau tripli, cu ierarhii bine-stabilite și cu lupte interne în suprastructuri… Nu aici este noutatea romanului, însă de aici își trage o bună parte din suspans. Pentru o bună aplicare a lecturii, autoarea a avut grijă să deschidă opul cu o listă de personaje și o hartă, apoi, cu precizie, îmbogățește enciclopedia cititorului cu fragmente descriptive asupra lumii Galene și a organizării statelor, religiei, ecosistemului, de-a lungul cărții. De la „Mutabilitatea formei“ (pp. 111-112), trecînd prin lecția de geometrie intracelulară din „Elemente de geometrie divină“ (pp. 126-127), și prin „Tratat despre suflet“ (pp. 150-152), autoarea schițează în tușe puternice noua sa lume care are mult de-a face cu un model gnostic sui-generis, la care doctoratul în literatură medievală al autoarei a ajutat cu prisosință.
Farmecul literar al Regatului Sufletelor Pierdute constă în modelarea cu mijloace space-opera, new weird și cyber/nanopunk a unei lumi ce este și la începutul civilizației și la sfîrșitul ei. Atenția la detalii, pentru cine vrea confirmări punctuale, este extinsă în amănunt de autoare pe site-ul anamarianegrila20.wix.com/stelarium. Însă ce o confirmă din nou pe Ana-Maria Negrilă ca scriitor sunt fragmentele precum cel care urmează, străine oricăror formule ocult-academice: „Nu ştiu. Sunt copleşit de umbră şi totuşi, ard de viu. Nu sunt nimic, nu trăiesc, dar nici nu mor. Înveninat şi fără leac. Stau la graniţa dintre două lumi, dreapta îmi îngheaţă, iar stînga e în flăcări, nu pot să mă desprind, sunt împietrit şi am nevoie de un impuls pentru a mă mişca. Sunt fix. Lumea a ajuns la un sfîrşit? Este vidul care ia naştere cînd cuvintele s-au terminat? Mă îndrept de la centru spre nimic şi mă tem. Mă poţi ajuta? Constat absenţa, golul şi nu ştiu cu ce să îl umplu.“ Vorbitor este experimentul genetic Apoc, probabil cel mai emoționant monstru din fantastica românească de pînă acum.
Nu precizasem ca e vorba de asemanare stilistica.
Dar asa e, n-am citit mare lucru.
Fragmentul de mai sus nu duce inevitabil cu gândul la Cărtărescu, decât dacă nu ai citit mare lucru. De fapt, mie stilul fragmentul îmi sugerează psalmii, iar personajul care vorbește astfel, un fel de golem. Așa că, să-l lăsăm pe Cărtărescu deoparte. Aici este vorba despre sacru, în viziunea lui Mircea Eliade – citește despre „punctul fix” (ce echivalează cu Facerea lumii) din „Sacrul și profanul”. Asta este cheia fragmentului: „Stau la graniţa dintre două lumi, dreapta îmi îngheaţă, iar stînga e în flăcări, nu pot să mă desprind, sunt împietrit şi am nevoie de un impuls pentru a mă mişca. Sunt fix”. Este de fapt vorba despre o cosmogonie mascată, foarte frumos realizată. Există ideea punctului fix, a lumilor de gheață și foc din mitologia nordică, a împietririi dinainte de geneză etc., deci nicio legătură cu „Computer games forever”. Dacă autoarea are doctorat în literatură medievală, știe mai mult ca sigur aceste lucruri. În plus, se menționează în recenzia precedentă că scrie cyberpunk din anii 90, deci cu mult înainte de Cărtărescu. Ce ți se pare ție că seamănă este descrierea de la începutul povestirii în care Cărtărescu prezintă lumea virtuală și vorbește de gheață și lavă. Atât. Gheața și focul sunt însă elemente comune în cyberpunk, apar și la William Gibson, părintele cyberpunk-ului.
Fragmentul citat la final duce inevitabil cu gandul (prin asemanare) la Computer Games Forever (Cartarescu). :I