SFada cu literatura, Oliviu Crâznic, excelentă promovare cu afirmaţii nefondate

Am aşteptat cinci ani după debutul lui Oliviu Crâznic (cu romanul …şi la sfîrşit a mai rămas COŞMARUL, Editura Vremea, Bucureşti, 2010) pentru a scrie o cronică informată asupra faptelor sale de litere. Nefiind adeptul unei critici normative, ci descriptive, încerc să nu lovesc cărţile – implicit nici pe autorii lor – care nu-mi plac, doar pe motivul că nu-mi plac, mai ales dacă ele/ei beneficiază de laudele altor critici şi de ceva public. Adaug aici, la cazul în speţă, şi încrederea pe care mi-a inspirat-o la începuturi Oliviu Crâznic, o prezenţă agreabilă, de o politeţe – vorbim de 2010  – nedezminţită, cu o conversaţie puţin îngreunată de preţiozităţi, dar care se plia cu inteligenţă pe subiect şi pe replica interlocutorului. De aceea, vreau să încep prin a-i mulţumi lui Oliviu Crâznic că datorită lui şi debutului său cu o carte-problemă am descoperit un întreg sub-gen, goticul, iar lecturile acestea prin ricoşeu mi-au produs cîteva zeci de ore de plăcere intelectuală. Aici se încheie povestea de filie/camaraderie între Oliviu Crâznic şi mine, poveste începută de o carte a lui şi încheiată de o alta în care el apare. Este vorba de culegerea de autor, proză scurtă, Ceasul  fantasmelor (Editura Crux […]