Una dintre cele mai discutate cărți ale ultimilor trei ani, trilogia Pragul a Doinei Roman (Tracus Arte, București, vol. I 2014 – premiul pentru debut la RomCon 2015, vol. II 2015, vol. III 2016), este un foarte bun mijloc – un „prag“ am putea zice – prin care se trece la ce este fantastica românească actuală. Departe de mine gîndul să fac critica criticii, deși extremele la care a ajuns discutarea Pragului mă tentează măcar la semnalarea patologiei comunicării cu subiect, zice-se, literar. Însă, odată ce valul noutății va trece, sunt convins că Pragul își merită locul și pe mai departe, iar argumentul se află în comparația improbabilă care urmează.
În 1984, regretatul Alexandru Ungureanu (1957-2004) avea șansa ca romanul său modular de nici 200 de pagini, Marele Prag, să fie publicat în pofida cenzurii ceaușiste. Science fiction și poezie în proză picarescă, suprarealism și escapism ca fațadă a unei foarte profunde critici a regimului social și politic, candoare și speranță împotriva cinismului și renunțării – Alexandru Ungureanu reușea în Marele Prag să spună, să sugereze mult mai multe decît cititorii săi de-atunci (și, dacă e să credem recenzenții de după ediția de la Nemira, din 2014, de-acum) ar fi crezut posibil. Dovada validității literare a Marelui Prag este că, după dispariția regimului cenzurii cvasi-absolute, după schimbarea așteptărilor estetice ale cititorilor și după o criză a lecturii în sine, romanul modular al lui Alexandru Ungureanu încă semnifică ceva la nivelul individual și, mai ales, încă emoționează.
Între 2014 și 2016, Doina Roman publică o trilogie către 1000 de pagini și are de luptat doar împotriva zgomotului de fond pentru se face auzită. Un exemplu fericit de „new weird“ – recentul sub-gen hibrid care lasă o mare libertate de mișcare autorilor în folosirea tropilor sf, fantasy și horror, cu instrumente de ligatură dinspre grotesc și absurd – în care autoarea își folosește din plin experiența în discursul poetic și în cel pragmatic (co-autoare de plachete de versuri; carieră în jurnalism și marketing) pentru un total armonic al capitolelor polifonice ce par a fi o goană picarescă (dacă i se citește cartea urmărind personajele metamorfe – fizic și moral), dacă n-ar fi o inițiere (dacă i se citește cartea urmărind personajele care vor să se împlinească emoțional și/sau spiritual, ori să intre într-o transcendență sui generis), dacă n-ar fi o revoluție anti-distopică (dacă se umăresc schimbările de regim politic ale lumilor succesive) dacă n-ar fi o cosmogonie treptat revelată (dacă i se citește cartea pentru relația dintre iubire și crearea/păstrarea vieții indivizilor, populațiilor, speciilor, lumilor). Pragul este, dincolo de aventură și suspans, o construcție coerentă împotriva cinismului și renunțării, similară în puterea de sugestie cu Marele Prag.
Evoluția între cele două praguri ale fantasticii românești este majoră și, oricît de apropiat de statutul mitic s-ar afla Alexandru Ungureanu, simpla lectură a scrierii Doinei Roman o confirmă. Fantastica noastră a cîștigat în complexitatea narativă fără a pierde din prezența poetică, a adus în act ceea ce se afla doar în potențialitate în urmă cu decenii, fără a pierde accesul la condiționalul care este esența esteticii de gen. Probabil cel mai ușor se observă această evoluție în urmărirea personajelor principale. Dacă la Alexandru Ungureanu picaro-ul Coiotului Cvadridimensional, ajutat de discursul la persoana I, este central oricărui modul, la Doina Roman, pentru fiecare direcție a sugestiei și/sau a rezolvării tramei, există un personaj principal. Superpoziția de rol între Coiot și Pisică ține de o fabulă parțială, dar Ungureanu se duce ca „eu“ în multiple contexte, pe cînd Roman ține de tendința autorilor recenți de a suprapune niveluri de lume, fiecare cu setul său de personaje aflate în același context. Nu îmi revine mie aici de a valoriza evoluția de la simplu la complex, ci doar de a o semnala. Deși „simplitatea“ modularității Marelui Prag este ceva greu de atins – dovada fiind că majoritatea scriitorilor de azi care încă mai scriu la persoana I sunt încă departe de performanța lui Ungureanu – complexitatea Pragului nu este cu nimic mai facilă. Și, în lumea de azi, cu zgomotul de fond și multitudinea alegerilor oferite, o lectură a complexității este ceea ce se cere.
Îndrăznesc să cred că, după ce nebunia noutății va trece, Pragul Doinei Roman va fi din ce în ce mai semnificativ pentru fantastica noastră și din ce în ce mai generos pentru cititorii săi. Un pachet Marele Prag și Pragul ar fi un cadou minunat pentru sărbătorile care vor veni.