Ambele romane ale lui Alexandru Lamba au o poveste de dragoste care motivează o parte din acțiune sau, altfel spus, în termeni geometrici, dragostea este una dintre axele de coordonate după care se ridică funcția narativă. În Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016), cea de-a doua axă este călătoria spațială; în Arhitecții Speranței (Tritonic, 2017), călătoria în timp. Novum-ul (ideea SF…) nu prezintă mari noutăți în cele două romane ale lui Alexandru Lamba, dar este mare lucru, sub avalanșa de aproximări și metaforizări, ori chiar aberații hiperbolizante ale tropilor fantasy, atît de în uz în fantastica recentă mondială, să întîlnești o aplecare spre rigoare, iar formația de programator și pasiunea pentru matematică ale brașoveanului tocmai aici își spun cuvîntul: nimic nou, dar tropul călătoriei (în spațiu, în timp) e bine înțeles, bine folosit, bine revalorificat. Rigoarea lui Alexandru Lamba se traduce prin simetrie, argumentare în trepte, eliminarea suprizelor.
Sub steaua infraroșie, ca operă spațială, beneficiază de expresia grafică a unei sfere Dyson sui-generis, un elipsoid argumentat pe îndelete de autor, prin intermediul personajelor sale. La fel se întîmplă în Arhitecții Speranței, cu teoria călătoriei în timp, expresia grafică a unei pîlnii de posibilități. Simetria se extinde și la folosirea novumului, identică în amîndouă romanele, o foarte delicată alunecare din happy-end, povestea de dragoste este ridicată la putere de ideea SF (în primul, perechea de îndrăgostiți este esențială, cei doi fiind unici în legătura lor telepatică, el pe nava exploratoare, ea rămăsă pe Pămînt; în cel de-al doilea, el vrea să salveze o variantă perfectă a ei, ghid temporal surprins de explozia bombei de la Hiroshima) pentru ca apoi să fie interzisă de distanța spațială-întreruperea legăturii telepatice-legile relativității, respectiv de adevărul despre călătoria în timp-interzicerea chirurgiei temporale-alegerea morală.
Argumentarea în trepte îi prilejuiește lui Alexandru Lamba avansarea cadru cu cadru în poveste. Nava/buzunarul pentru călătoria spațială/temporală este vehicul, echipajul/Agenția este suma personajelor secundare, teoria din spatele novumului și a schemei grafice ajută la curgerea poveștii de dragoste spre încheiere. (Ce este interesant – iar această paranteză ar putea fi o analiză psihologică în toată puterea cuvîntului pe care personajele lui Alexandru Lamba o merită – este că la final/finaluri, desfășurarea evenimențială pare cititorului inevitabilă. Există un tragism pe care autorul brașovean îl introduce în povestea de dragoste folosind la maximum adversitățile tipice de întîlnit în sub-genurile alese, ceea ce îl face credibil și, mai mult, original. Nimic nu pare prefabricat, deși rețeta există.)
Eliminarea surprizelor se face în Arhitecții Speranței prin epuizarea lor (variantele de final) sau prin circumscrierea (la propriu, elipsoidul Dyson) în perfecțiunea utopiei care strivește individul, implicit legătura dintre iubiți (cu accidentele adulterului și întreruperii comunicării nefiind decît accidente). Din aproape în aproape (sau, cum am spus deja, cadru cu cadru), nimic nu se mai poate adăuga în vreunul dintre romanele lui Alexandru Lamba. De asemenea, nu se mai poate scoate nimic, arhitectura lor este exactă. Frumusețea lor este multifațetată, intelectual (pentru cititorii împătimiți ai genului), emoțional și moral (pentru orice cititor). Pentru mine, cîștigul lecturii cărților Sub Steaua Infraroșie și Arhitecții Speranței se află în doza de realism din relațiile protagoniștilor și în introducerea acestuia în două maniere diferite de a scrie (primul roman este o lungă scrisoare de dragoste, cu pasaje care prezintă amintiri, apoi desfășurarea expedițieie etc.; al doilea tinde spre un impersonal al mai multor variante temporale). Alexandru Lamba își permite să nu își salveze poveștile de dragoste și, astfel, le face memorabile. De aceea, el a fost cel mai bun debut din 2016.