După ce a figurat pe lista celor patru finaliști ai Premiului Goncourt în Franța, Catherine Cusset este fericita laureată a Premiului Lista Goncourt – Alegerea studenților români 2016, pentru romanul L’autre qu’on adorait, publicat la Editura Gallimard. La puțin timp după vestea premierii, în plină campanie de promovare a cărții sale în Franța, Catherine Cusset a avut amabilitatea să rezerve timpul necesar acestui interviu adresat cititorilor din România.
Cum ați primit vestea acestei premieri?
Cu mare fericire. Le sînt foarte recunoscătoare studenților români care mi-au premiat cartea. Asta dovedește că au gust! (surîde)
Inutil să precizăm că legătura dumneavoastră – cel puțin literară – cu România datează de multă vreme.
Legătura mea literară cu România este mai întîi personală. Soțul meu este român: a părăsit România în 1975 împreună cu părinții, la vîrsta de 12 ani. Primul meu roman, La blouse roumaine (titlul unui tablou de Matisse), apărut în 1990, este inspirat de întîlnirea noastră tumultuoasă în Statele Unite. Romanul Un brillant avenir, apărut în 2008 [în traducere Un viitor strălucit, Editura Leda, 2010, n.m.], redă povestea soacrei mele, născută Elena și devenită Helen, care a crezut că poate lăsa în urmă România, după emigrarea în Statele Unite, la vîrsta de 40 de ani. Un brillant avenir ilustrează modul în care iese cu brutalitate la suprafață un trecut pe care‑l credem adînc ascuns în noi…
În ce privește romanul L’autre qu’on adorait, acesta nu are nici o legătură cu România – în afară de faptul că cea de-a doua mare dragoste a personajului meu este o tînără româncă.
Vîrsta tînără a juriului constituie un argument în plus în strălucirea cu totul meritată a distincției primite de dumneavoastră anul acesta?
Tinerii sînt cititori care nu fac concesii și care nu se lasă influențați de criticii literari. Le sînt foarte recunoscătoare pentru faptul că au fost sensibili la destinul tragic al lui Thomas.
Să vorbim, înainte de toate, despre titlul foarte poetic al romanului dumneavoastră. Cum l-ați ales?
Titlul vine de la cîntecul lui Léo Ferré, Avec le temps: „Avec le temps va,/ Tout s’en va./ Tout s’oublie/ L’autre qu’on adorait,/ qu’on cherchait sous la pluie…“ [Cu timpul trece/, totul trece./ Totul se uită/ Celălalt pe care-l adoram/, Pe care‑l căutam prin ploaie“, trad. mea]. Voiam un titlu muzical, provenind dintr-un cîntec, căci personajul meu, Thomas, adoră muzica, devenită aproape rațiunea lui de a fi. Are o mare pasiune pentru jazz, în special pentru cîntăreața Nina Simone. Am căutat în textele cîntecelor acesteia un titlu pentru romanul meu. Am fost cu totul fericită în momentul în care am descoperit versurile cîntecului lui Léo Ferré. Un alt titlu mai bun ca acesta nu puteam găsi: Thomas era „celălalt“, pentru că era diferit. „Pe care-l adoram“, pentru că era înconjurat de prieteni care îl adorau, în sensul deplin al cuvîntului. În fine, acest cîntec a fost preluat de o cîntăreață de jazz americană, Abby Lincoln, la concertul căreia Thomas a asistat la Paris, în 1995. Cum Thomas a plecat în America la vîrsta de 23 de ani, acest titlu era ideal, căci el delimita cele două părți egale ale vieții lui: jumătatea franceză și jumătatea americană.
Care sînt faptele reale pe baza cărora ați construit narațiunea? Cine era Thomas și cum a devenit personaj de roman?
Tot ce ține de factual în roman provine din viața reală. Personajul lui Thomas este inspirat de un prieten apropiat, un parizian plecat la studii la Universitatea din Columbia în 1992, care a stat zece ani la New York, a locuit în trei orașe din Statele Unite, ocupînd diferite posturi universitare, a trăit patru mari povești de dragoste și s-a sinucis în 2008, la vîrsta de 38 de ani, în Virginia, la un an după ce fusese diagnosticat ca bipolar.
După moartea lui Thomas, în 2008 (adevăratul lui prenume nu era Thomas), am fost sigură că voi scrie despre el, căci îmi fusese un prieten foarte apropiat și a cărui moarte a avut pentru mine efectul unei lovituri de trăsnet. Am crezut mai întîi că voi scrie o carte despre prietenia noastră, o narațiune scrisă din punctul meu de vedere. Cu timpul, cartea a evoluat, a devenit roman, iar Thomas, un personaj.
Care este partea ficțională?
Am reinventat viața interioară a lui Thomas. Întreaga poveste este privită cu ochii lui, din punctul său de vedere. Am încercat să mă plasez cît mai aproape de el, să imaginez tot ceea ce a trăit, poveștile lui de dragoste și peripețiile din viața lui profesională, pînă la sfîrșitul său tragic.
Pentru a hrăni viața lui interioară, am ascultat muzica și cîntecele care știam că-i plăceau, am revăzut anumite filme și, mai ales, am recitit întreaga operă a lui Proust, fiindcă Thomas îl adora pe Proust, a cărui întreagă operă o cunoștea pe de rost. Am încercat să-mi imaginez ce a putut să-l impresioneze pe Thomas din această operă, ce a reținut din ea, textul meu fiind presărat cu citate din Proust care revin în memoria personajului meu.
Toată viața interioară a personajului meu este fictivă. Existau lucruri pe care mi le puteam imagina și reconstitui ușor, căci existau paralelisme între viețile noastre (între Franța și Statele Unite, în domeniul universitar), altele pe care le-am imaginat în întregime, pornind de la puținele lucruri pe care le cunoșteam și de la intuiția mea: turbulențele din viața lui profesională, sentimentul de a fi trădat, de a fi părăsit în dragoste etc.
Folosiți anticipația pentru a dezvălui cititorului, încă de la început, deznodămîntul acțiunii. Preferați acest lucru în locul suspansului?
Romanul trasează parcursul a douăzeci și doi de ani din viața lui Thomas, începînd cu amănunte din viața lui de adolescent și de tînăr. Am dorit să-l previn pe cititor că subiectul romanului nu este tînărul, ci viața lui. Nu există nici un punct comun între prologul tragic (descoperirea corpului neînsuflețit al lui Thomas) și începutul vesel, radios al romanului. Acest lucru conduce la o întrebare: cum este posibil ca acest tînăr strălucit, amuzant, plin de viață, înconjurat de prieteni, să sfîrşească prin a se sinucide, într-o teribilă singurătate, la 39 de ani?
Descrierea, încă de la început, a morții lui mi-a permis să pun aceste întrebări. Anunțarea morții nu reduce suspansul, dimpotrivă. Aceasta fiindcă cititorul continuă să se întrebe cum a fost posibilă o asemenea tragedie, dorește să afle cît mai multe despre viața intensă a lui Thomas, o viață plină de pasiune și contrastînd atît de mult cu moartea. Mulți cititori mi-au spus că uitau, de altfel, pe parcursul lecturii, că Thomas se sinucisese!
Deși romanul dumneavoastră nu vorbește despre eșec sau despre boală, aceste două realități crude sfîrșesc prin a-și face loc în viața lui Thomas. Spre sfîrșitul narațiunii, își face apariția cuvîntul „bipolar“…
Cum romanul este scris din punctul de vedere al lui Thomas, cuvîntul „bipolar“ este pronunțat doar în momentul în care îl aude el însuși din gura psihiatrului, care îi anunță acest diagnostic, în cea de-a doua treime a cărții, cînd ajunge la vîrsta de 38 de ani. El cumpără cărți despre bipolaritate și descoperă că se încadrează în categoria unui caz-tip. Boala explică dificultățile sale de viață: fazele de depresie, insomniile, excesele, exuberanța lui, epuizantă uneori. În primele două sute de pagini din roman, cititorul ignoră, ca și Thomas, de altfel, că el este bolnav, semnele acumulîndu-se pe parcurs. Bipolaritatea era mult mai puțin cunoscută în anii 1990 și 2000 decît astăzi, și nici unul dintre prietenii lui Thomas nu a reușit să o depisteze. Romanul redă, într-un fel, povestea unei maladii invizibile.
În același timp, cartea este un imn închinat dragostei de viață, căutării de sens.
Thomas este o ființă dotată cu o extremă vitalitate, un tînăr genial, și este sigur că boala nu este suficientă pentru a-i defini identitatea. Atunci cînd descoperă în sine atîtea simptome ale bipolarității (schimbări radicale ale umorilor, promiscuitate sexuală, insomnie, dificultatea în gestionarea banilor etc.), începe să-și pună singur întrebarea cine este. Romanul meu denunță injustiția tragică pe care o reprezintă lupta cu boala mintală, mai ales atunci cînd aceasta nu este identificată. Thomas este, însă, un tînăr energic, plin de viață, care nu se dă niciodată bătut și care caută, pînă la sfîrșit, o soluție. Această vitalitate ritmează cursul narativ al cărții: singura învingătoare este viața.
Două aspecte ale personalității lui Thomas fac din el un personaj unic: postura de seducător și aceea de personaj voluntar. Un adevărat personaj proustian…
Thomas este un proustian pentru că are un raport proustian cu timpul. Pentru el, viața se situează în „fragmentele de timp care scapă timpului“: atunci cînd seduce o femeie, cînd ascultă un cvartet de Beethoven, cînd bea un excelent pahar de vin și fumează o țigară de foi, cînd contemplă apusul soarelui, cînd citește din Proust, cînd vizionează un film care-i place… Thomas este un estet, un epicurian, un tînăr care îndrăgește viața, un mare seducător, un remarcabil cititor, un om plin de idei. Reușitele și eșecurile se succed în viața lui (ca și în viața fiecăruia dintre noi), Thomas găsește întotdeauna o portiță de scăpare, o soluție nouă. Pînă în clipa în care descurajarea își spune ultimul cuvînt, fiindcă eșecul se repetă de prea multe ori și fiindcă timpul social sfîrșește prin a-i sădi în suflet teama de viitor. Thomas se sinucide în momentul în care înțelege că își va pierde postul. Este sărac lipit și nu are curajul să mărturisească nimănui acest lucru. Este încolțit, într‑o situație fără ieșire.
Propuneți mai multe imagini care vorbesc despre Thomas. Mai întîi cea de „braconier al timpului, călător baudelairian cu sufletul ușor ca un balon, ale cărui dorințe au forma norilor“.
Este vorba aici de acel Thomas care profită de clipa prezentă, care se bucură de o cină cu prietenii, care trăiește intens o noapte de dragoste, care ascultă cu intensitate un concert de jaz…
Apoi imaginea unei „blînde domesticități“, pe care o trăiește împreună cu Nora, în timpul călătoriei lor la Paris.
Thomas visează să aibă o viață normală, o familie, să se căsătorească, să aibă copii. El cunoaște succesiv patru femei pe care le iubește cu pasiune și cu care s-ar putea căsători, dar de fiecare dată, iubirea lor nu durează decît cîțiva ani, lovindu-se de un obstacol de netrecut, legat de temperamentul lui agitat și paranoic, de sentimentul că nu este susținut, de teama de a fi înșelat, trădat.
Imaginea unui Thomas „exilat de propria lui ființă“, atunci cînd trebuie să se întoarcă în mod brusc la realitate.
Exilat de propria lui ființă, pentru că adevărata ființă a lui Thomas ține de poetic, pe cînd realitatea profesională nu are aceeași natură, iar asta face să-i fie greu să se adapteze la mediocritatea politicii universitare.
În fine, cea a unui bipolar, „chinuit de o instabilitate umorală fără nici o legătură cu evenimentele vieții sale, ca o corabie fără cîrmă“.
Bipolaritatea este rezultatul unei dezordini umorale de origine chimică, cu care este greu de trăit fără tratament. Trebuie reținut faptul că 25% din cazuri sfîrșesc prin sinucidere. Cînd Thomas descoperă că suferă de această boală și citește despre ea, este pe de o parte liniștit, iar pe de alta decepționat: liniștit fiindcă înțelege, în sfîrșit, de unde provin schimbările sale umorale atît de violente (exaltare și depresie), care au constituit o piedică în cariera și în viața lui amoroasă, decepționat căci își pune întrebarea cine este, dacă acțiunile sale sînt determinate de această boală, într-o manieră aproape independentă de el… Are, în acel moment, impresia că este „o corabie fără cîrmă“.
În ce vă privește pe dumneavoastră, sub haina naratoarei, unde vă situați în această poveste?
Am o poziție dublă. Ca personaj, eu apar în mai multe rînduri în roman, ținînd cont că sînt o prietenă a lui Thomas. Spun „eu“ și mă numesc Catherine, dar nu sînt decît un personaj printre altele, din punctul de vedere al lui Thomas. Ca și ceilalți prieteni, nici eu nu am înțeles nimic legat de boala lui, și cînd Thomas, la 25 de ani, îmi spune că se află în fundul unei prăpăstii, că se simte oribil de rău, eu încerc să minimalizez gravitatea adevăratei depresii în care el se află, raționalizînd-o și făcîndu-i morală lui Thomas, în loc să-l sfătuiesc să consulte un psiholog. La 38 de ani, cînd îmi spune că este tentat să se sinucidă, nu-i acord nici o atenție, nu-l cred… Personajul pe care-l reprezint eu poate fi dezinvolt și crud, chiar și atunci cînd îi vrea binele lui Thomas.
Naratoarea, însă, cea care scrie cartea și povestește viața lui Thomas, știe tot ceea ce eu, ca personaj, ignor, începînd cu gravitatea bolii (Thomas moare din cauza ei). De asemenea, cartea este scrisă în empatie totală cu Thomas. Am dorit ca cititorul să înțeleagă și să simtă din interior suferința acestuia, așa cum și eu am înțeles-o retrospectiv.
Romanul va fi tradus în limba română, ce mesaj doriți să le transmiteți cititorilor români?
Sper că acest roman va fi capabil să așeze cuvintele potrivite peste numeroase tăceri. Sînt sigură că în fiecare familie există o „rudă“ de care nimeni nu vorbește, o nepoată sau o mamă, un fiu sau un frate, strălucit, plin de vitalitate, iubit, care, încetul cu încetul, cade în patima alcoolului, a drogurilor, care s-a sinucis, fiindcă nu mai putea să trăiască… Cred că romanul meu le va face bine supraviețuitorilor, permițîndu-le să înțeleagă și să se apropie de ființa a cărei suferință nu au putut-o înțelege întotdeauna.
Sînteți nerăbdătoare să mergeți în România, ar fi pentru prima oară?
Foarte nerăbdătoare. Am fost de două ori în România, în 1990, imediat după căsătorie, pentru a-i vedea pe bunicii soțului meu și pentru a vizita orașul în care el a crescut (București), și apoi în 1997, din aceleași motive. Trebuia să vin în 2009, cu ocazia apariției în limba română a cărții Un viitor strălucit, dar a trebuit să anulez călătoria în ultimul moment, din cauză că fiica mea era grav bolnavă. Mi-a părut foarte rău la vremea aceea, căci doream să mă întîlnesc cu cititorii români, pentru că romanul meu vorbea despre o familie românească. De atunci, din 2009, aștept cu nerăbdare această întîlnire cu românii!
Interviu realizat de Dan Burcea