„Sînt interesat de poezia care porneşte în căutarea cunoașterii“

Ryan MIHALY în dialog cu Richard ZENITH

  • Recomandă articolul

Zenith-photo-538pxNu e un secret că poeții sînt venerați în Lisabona. Imediat după interviul nostru, traducătorul Richard Zenith m-a dus în Praça de São Paulo, o piațetă unde am ascultat cum Lisbon Poetry Orchestra punea pe muzică poezie portugheză suprarealistă. Evenimentul era gratuit, deschis publicului și sala plină-ochi. În timp ce ansamblul de șase intrumente producea note întortocheate, psihedelice, Zenith îmi traducea, în timp real, interpretarea pe care vocalistul o oferea, cu o voce hîrșîită, poeziei lui Pedro Oom, Actuação Escrita (Performance Writing): „Poți să scrii fără ortografie. Poți să scrii fără sintaxă. Poți să scrii fără portugheză. Poți să scrii într-o limbă fără să ştii acea limbă“.

Zenith cunoaște în profunzime limba portugheză, dar s-a apropiat de ea relativ tîrziu: a urmat primul său curs de portugheză cînd era în ultimul an la facultate, în 1979. Nu mult după absolvire, s-a trezit în Portugalia în fața unui „ocean de literatură“ înaintea sa, în mare parte netradusă. De la primele sale traduceri, în anii 1980, a semnat în jur de 25 de traduceri din scriitori portughezi, din vechime pînă în epoca modernă. A lucrat îndeaproape cu mulți poeți celebri și respectați ai Portugaliei, precum Sophia de Mello Breyner, Herberto Helder și Adília Lopes. S-a remarcat prin numeroasele sale ediții și studii în engleză ale operei lui Fernando Pessoa, inclusiv The Book of Disquiet (Penguin Classics, 2002), Fernando Pessoa & Co. (Grove Press, 1998), A Little Larger Than the Entire Universe: Selected Poems (Penguin Books, 2006) și The Selected Prose of Fernando Pessoa (Grove Press, 2001). În 2012, Zenith a primit prestigiosul Premiu Pessoa pentru promovarea lui Pessoa şi a numeroși scriitori portughezi pe care i-a tradus în engleză. Înainte de interviu, am avut ocazia să asist la o lectură a lui Zenith la Casa „Fernando Pessoa“ în Lisabona. A citit din 28 de poeţi portughezi, o introducere rapidă în poezia portugheză post-Pessoa, și din Multitudinous Heart, o selecție din versurile poetului brazilian Carlos Drummond de Andrade, pe parcursul carierei sale, ambele cărți urmînd să fie amintite în acest interviu. În aceeași încăpere care găzduiește legendarii ochelari ai lui Pessoa, caietele sale și alte obiecte personale, Zenith a prezentat cu atenție zece poeți din 28 de poeţi portughezi: cunoaște în profunzime poezia de limbă portugheză – atît din Portugalia, cît și din Brazilia. Dacă traducerile sale sînt pline de emoție, intensitate și inteligență, lecturile sale sînt încă o dată pe atît. Ne-am întîlnit cîteva zile mai tîrziu, în apartamentul său din Lisabona, pentru a discuta despre moștenirea lăsată de Pessoa, poezia portugheză contemporană și experiența formidabilă de a-l traduce pe Carlos Drummond de Andrade. (Ryan Mihaly)

 

Mare parte din opera lui Pessoa a fost publicată după moartea sa și, după ce am citit introducerea dvs. percutantă la Fernando Pessoa & Co., mă întreb de ce a fost, de fapt, publicat post-mortem. Ce i-a determinat pe editorii săi să-i dezgroape manuscrisele?

Pînă la moartea sa, în 1935, Pessoa era un intelectual respectat în Lisabona. Nu publicase doar poeme și bucăți de proză în revistă, ci și articole politice. Întreaga sa viață a coincis cu o perioadă haotică în politica portugheză. În 1910, a venit la viață o republică după o monarhie decadentă și profund nepopulară, dar republica a fost disfuncțională, întotdeauna divizată puternic între facțiuni diverse, ceea ce explică de ce a fost posibilă venirea la putere a dictatorului Salazar, în condițiile în care oamenii au crezut, iniţial, că acesta avea să îndrepte lucrurile. În orice caz, Pessoa a manifestat mereu un mare interes în a scrie despre politică. Cînd a murit, era cunoscut ca poet, dar și în calitate de analist politic și polemist.

O revistă care a apărut în 1927, Presença („prezență“), recunoștea în Pessoa un maestru literar. Pessoa nu era foarte cunoscut, dar editorii au dovedit simț practic și i-au publicat cîteva dintre (acum) cele mai faimoase poezii ale sale, precum The Tobacco Shop, Autopsycho­graphy, o serie de pasaje din Cartea neliniştirii și poezii semnate cu pseudonime.

Pessoa avea, la propriu, zeci de planuri legate de poezia sa, la fel și pentru proza, teatrul și povestirile sale, majoritatea dintre acestea fiind fragmentare. A scris, de asemenea, lucrări nonficționale pe o gamă variată de subiecte: sociologie, psihologie, religie, astrologie etc. Totuși, nu s-a organizat niciodată bine în ceea ce privește publicarea lor. Prietenii lui știau totuși că era un scriitor important, astfel că, în anii 1940, după moartea sa, familia lui a rămas în legătură cu oamenii din mediul literar care îl cunoscuseră pe Pessoa și au început mai întîi să-i scoată poezia la lumină. Au publicat volume separate cu pseudonimele principale ale lui Pessoa —Álvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis — și apoi și cu poezia semnată cu propriul său nume.

Pessoa a fost foarte apreciat de alți poeți încă de la început și, treptat, popularitatea lui a început să crească, mai ales în Brazilia. Apoi, poezia sa a început să fie tradusă, mai întîi în franceză, apoi în engleză, în anii 1970. Dar ceea ce i-a propulsat cu adevărat opera lui Pessoa a fost publicarea Livro do Desassossego [Cartea neliniştirii] în portugheză, în 1982, 47 de ani după moartea sa. A fost curînd tradusă în spaniolă, italiană, franceză și germană, dar a durat puțin mai mult pînă să ajungă și la engleză. Eu am tradus-o, simultan cu alți trei oameni care au avut aceeași idee, în același timp, în 1991. Așadar, în decursul a șase luni, au apărut patru ediții. Cartea neliniştirii l-a pus cu adevărat pe Pessoa pe harta mondială a literaturii.

Cartea neliniştirii este împărțită în aproape 500 de secțiuni numerotate. Toate traducerile engleze din Cartea neliniştirii au ales, fiecare, propria dispunere a secțiunilor sau a „capitolelor“, pornind de la ciornele lui Pessoa. S-a întîmplat la fel cu originalul în portugheză și cu traducerile în alte limbi?

Prima traducere spaniolă a urmat direct ediția portugheză. Dar editorii portughezi și-au făcut ei înșiși propria lor ordine; nu a fost ceva ce au dedus de la Pessoa. Pessoa nici măcar nu a avut un caiet pentru Cartea neliniştirii. Erau foi cu pasaje pentru carte, răspîndite peste tot; obiceiurile sale erau complet haotice. A început să scrie la carte în 1913 și a lucrat la ea mai bine de 20 de ani. Cu ceva timp înainte să moară, e drept că a pus 300 de bucăți de text aparținînd Cărții neliniștirii într-un plic mare, pe care l-a denumit astfel, dar mai erau sute de alte texte pe care cercetătorii le-au descoperit printre miile sale de ciorne. Pessoa avea cîteva idei despre cum să-și ordoneze materialul, dar intrau în contradicție unele cu celelalte; nu știa cum să le pună cap la cap. Așa că noi, cei care i-am editat opera sa post-mortem, am inventat un fel de ordine [rîde]. Experții în Pessoa au o mul­țime de dispute despre cum ar trebui să fie organizată cartea.

Mi se pare interesant că ați ales să începeți traducerea Cărții neliniștirii cu un pasaj care începe astfel: „M-am născut într-o perioadă cînd majoritatea tinerilor își pierduseră credința în Dumnezeu, din același motiv pentru care cei mai în vîrstă o căpătaseră – fără să știe de ce“. Nici o altă ediție în engleză nu începe cu acest pasaj.

Interesant că ai observat asta. De fapt, nu a fost decizia mea să încep cu acel pasaj. A fost alegerea lui Pessoa. El l-a numit „pasajul inițial“. Și cred că, citit cu atenție, îți oferă cu adevărat cadrul corect de abordare a întregii cărți. Cadru „corect“, adică acela pe care Pessoa l-a gîndit astfel. Sînt multe modalități de ordonare a materialului pentru Cartea neliniștirii, dar cu siguranță aș milita pentru începerea cu acest pasaj.

O prezenţă impunătoare

Există scrieri de Pessoa care au rămas netraduse? Mai sînt cărți noi, valoroase, care ar putea fi editate împreună?

Cu siguranță. Presupun că sînt cîteva mii de pagini rămase încă netraduse. La moartea sa, din Pessoa mai rămăseseră peste 25.000 de foi. Majoritatea erau nepublicate și, deși unele dintre aceste foi sînt doar ciorne, altele sînt finisate. El scria pe orice, de la plicuri pînă la paginile albe ale calendarelor. A folosit chiar paginile verso ale unor benzi de­senate pentru a scrie unele pasaje din Cartea neliniștirii. Încă există o mare parte din opera sa – majoritar fragmentară –, care nu a fost publicată niciodată, nici măcar în portugheză. Pessoa a scris și în engleză și încă au rămas nepublicate cîteva poeme complete în engleză. Apropo, scrisul de mînă al lui Pessoa poate fi înfiorător de greu de descifrat, lucru care explică, în parte, de ce o porțiune mare din opera sa a rămas încă nepublicată.

Pentru că Pessoa este un autor de talie mondială, totul e interesant, cel puțin pentru exegeţi, și ar trebui publicat. Dintr-un punct de vedere mai literar, nu aș spune că urmează să apară ceva extrem de interesant. Un poem, două vor mai apărea ici, colo, dar, practic, toată poezia în portugheză a fost publicată. Ce rămîne nepublicat în engleză este important pentru înțelegerea lui Pessoa ca scriitor, dar, în ceea ce privește poezia, nu este la nivelul celei scrise în portugheză. Iar în privința prozei, a scris cam despre tot ceea ce există sub soare și încă există lucruri interesante de ieșit la lumină. Dar nu are nici un roman nepublicat și nici vreo piesă extraordinară care așteaptă să fie descoperite.

În noua dvs. antologie, 28 de poeți portughezi, explicați faptul că poeții care au scris după Pessoa trebuie să se raporteze la el într-un anume sens – e o prezență impunătoare. Cînd îi prezentați pe fiecare dintre aceștia în carte, îi comparați adesea cu Pessoa sau cu unul dintre pseudonimele lui. Cred că Pablo Neruda a spus același lucru despre Walt Whitman, anume că poeții englezi trebuie să se confrunte cu Whitman cînd scriu propriile lor poezii. Credeți că numai poeții portughezi trebuie să se raporteze la Pessoa?

Pînă de curînd, au fost, în marea majoritate, poeți din Portugalia și cei care scriau în portugheză, care trebuiau să se raporteze la Pessoa. (Există o zonă extinsă de joncțiune între poezia Braziliei, a Portugaliei și a acelei din Africa, vorbitoare de portugheză.) Pînă acum cîteva decenii, Pessoa nu era larg cunoscut în afara zonei de limbă portugheză, dar situația s-a schimbat. Influența sa, la nivel internaţional, depinde de fiecare poet în sine. Unii poeți îi citesc în profunzime pe moderniști, figuri precum Pessoa, Eliot sau Pound. Alți poeți se raportează la propriii lor contemporani sau la generația care îi precede imediat. Deci totul e relativ.

Provocările traducătorului

În poezia portugheză, mai ales după cum reiese din 28 de poeți portughezi, pare să existe un puternic simț al tradiţii. De pildă, în poemul cu puternice note sexuale și politice, scris în vers alb, al lui Adília Lopes, I want to fuck to fuck, se face trimitere indirectă la clasicul sonet romantic To love! de Flobela Espanca. Există un anume tip de anxietate în poezia portugheză care-i face pe poeți să scrie despre premergătorii lor?

În această antologie, am ales să accentuez aceste legături, despre care cred că nu încetează să existe. De-a lungul secolului al XX-lea și în secolul al XXI-lea, poeții portughezi îi citeau constant pe poeții de dinaintea lor și le ofereau replică. Ei respectă tradiția, așa cum era înțeleasă de Eliot. Mulți poeți americani procedează la fel, făcînd referințe directe sau indirecte la poeții lor de origine, la antecesorii lor, dar poate nu cu același grad de intensitate. Poeții portughezi tind să considere, la un nivel profund, că scrisul lor e parte a unei conversații mai extinse cu alți poeți contemporani, dar și cu – sau mai ales cu poeții din trecut.

Cîțiva dintre poeții din antologie fac referire chiar la scriitori americani precum Wallace Stevens, Flannery O’Connor și Marianne Moore, așa că există un simț al tradiţiei nu numai pe filiera limbii lor, ci și pe cea a limbii engleze.

Da, deși trebuie să precizez că aceasta este o antologie personală. Eu i-am ales pe poeți și, de asemenea, am ales poeziile care ar putea să placă unui public englez. Dar, da, chiar există un interes enorm față de literatura americană.

Spuneți-mi mai multe despre criteriile în funcție de care ați ales anumiți poeți, în detrimentul altora.

Există un consens cu privire la poeții care au urmat imediat după Pessoa, dar în ceea ce privește generațiile recente… e un fel de „sezon de vînătoare“. Cu tot respectul, nu sînt prea interesat de, să spunem, școala de poezie de tipul „Ce am făcut ieri“[rîde]. În prezent, poezia care încearcă prea din răsputeri să spună ceva e privită adesea cu suspciune.

Poezia care încearcă din răsputeri să fie poetică.

Mda – și înțeleg asta. Privesc cu suspiciune poezia cu prea multe înflorituri de stil și poate chiar poezia care încearcă să spună Mari Adevăruri. Ce admir, într-adevăr, este poezia care încearcă să exploreze și să facă ceea ce nu se poate face în proză. Sînt interesat de poezia care porneşte în căutarea cunoaș­terii. Din experiența mea de cititor și de traducător de poezie, simt cu adevărat că aceasta ne poate duce în locuri în care alte specii literare și alte forme de artă nu pot, sau nu pot în același fel. Acesta este genul de poezie care mă interesează pentru traduceri.

Ați precizat că nu v-a plăcut în mod special să citiți poezia Flo belei Espanca în portugheză, dar cînd ați început să-i traduceți opera, ați început să o apreciați. Poemele ei mi se par fascinante, chiar dacă sonetul romantic nu mai e la modă.

În perioada în care ea scria, la începutul anilor 1900, nu aducea nici o inovație la nivel formal. Nici la nivel conceptual nu era prea puternică. Dar e ciudat cum poate să funcționeze poezia. La ea am descoperit o incredibilă intensitate a simțirii. Și e o intensitate pe care ea a creat-o în poezie.

Sînt curios cu privire la cuvîntul pe care Adília Lopes l-a  inventat, achadamente, pentru poemul I want to fuck to fuck și cum l-ați traduce. Ați putut să vă consultați cu ea cu privire la semnificația cuvîntului?

Da, din fericire. Aproape întotdeauna e un avantaj dacă poți să obții un ajutor din partea poetului. Îmi place să le arăt poeților traducerile mele și să le aflu reacțiile înainte să le public. Cuvîntul achadamente a fost problematic. Poemul ei este o recitire a sonetului Flobelei Espanca, în care spune că vrea să iubească perdidamente. Perdido înseamnă „pierdut“, așadar, vrea să iubească pînă la rătăcire. Și în poemul Adíliei găsim cuvîntul achadamente, care vine de la achado, adică „găsit“. Adverbul achadamente nu există, sau cel puțin nu a existat pînă l-a inventat Adília. Inițial, l-am tradus ca „to find myself fucking“, dar ea a spus nu, ceea ce avea ea în minte era „cu recunoștință“ sau „din fericire“, ceea ce mie mi s-a părut puțin ciudat. Nimeni nu s-ar gîndi că asta a vrut să spună – habar nu am cum a ajuns la asta [rîde]. Așa că am ajuns la un compromis și am păstrat ideea de „a găsi“, traducînd-o prin „a găsi bucurie în sex“.

În introducerea dvs., îl descrieți pe poetul Vitorino Nemésio ca fiind poate singurul poet care a reușit „cu brio“ să se remarce în ultimii ani ai lui Pessoa. Totuși, notați „excluderea sa din această antologie e consecința imposibilității mele de a realiza traduceri din poemele sale care să mă mulțumească“. Care au fost dificultățile pe care le-ați întîmpinat în traducerea sa?

Am tradus, în trecut, cîteva poeme de Nemésio și chiar am publicat o traducere a celebrului său poem O Canário de Oiro (Canarul de aur), dar simt că nu i-am surprins esența. Nu am fost capabil să îl fac să se susțină în engleză. Nu știu dacă pot explica acest lucru. Vitorino Nemésio este foarte erudit. Sînt o mul­țime de referințe întrețesute în poezia sa, dar nu sînt referințe literare clare. Cred că o parte a problemei constă în scoaterea sa din contextul portughez – al limbii portugheze. Are niște jocuri lingvistice atît de complexe, atît de subtile, încît e ca și cum ar trebui să iei portugheza, în întregul ei, și o să transferi în engleză… cu adevărat o provocare!

V-aș ruga să explicați puțin interpretarea pe care o daţi poeziei lui Jorge de Sena, Mormîntul pe care mi-l doresc. Descrie o alee lăturalnică, obscură, unde poetul cere să fie înmormîntat. Vrea ca mormîntul său să fie locul unde au loc prostituția, violul, moartea. Cum ați ajuns la citirea poeziei drept „un minunat imn închinat vieții înseși“?

Jorge de Sena, asemenea lui Fernando Pessoa, a fost un intelectual vorace și scria despre orice. A fost critic, traducător, poet; a scris romane, povestiri și piese. A experimentat tot felul de lucruri. Jorge de Sena a scris mult despre Pessoa, și a scris chiar și mai mult despre marele poet renascentist Luís de Camões. Camões era un personaj falstaffian, un iubitor carnal de viață și un poet excelent, minunat. Era destul de învățat, deși nu știm exact de unde și-a primit educația. Nu știm mai nimic despre începuturile vieții sale. Știm însă că a călătorit în toată lumea, în India și Africa, și că și-a pierdut un ochi într-o bătălie. Iubea literatura, dar iubea cu pasiune femeile și viața. Voia să aibă totul. Pessoa a trăit intens prin literatură — în lecturile și scrierile sale — și nu atît de mult în lumea propriu-zisă. Jorge de Sena era mai degrabă asemănător cu Camões, pentru că a trăit prin literatură și în lume. Era un intelectual ca Pessoa, dar sărbătorea și viața, lucru care transpare în poezia sa.

Întorcîndu-ne la acea poezie, în care spunea că ar vrea ca violatorii să violeze femei pe mormîntul său și ca oamenii să urineze și să defecheze pe mormîntul său și așa mai departe… e groaznic de violentă și poate să fie percepută ca fiind respingătoare sau grotescă, dar așa e viața. Viața este violentă. Nu poți să te ferești. Am numit această poezie un imn închinat vieții, pentru că se opune mentalității „precaute“ de a sta  în casă, protejat, fără să faci nici un rău nimănui. Dacă ieși în lume, poate că nu vrei să rănești pe cineva, dar tot o faci. Pășești pe pămînt și omori cine știe cîte organisme microscopice. Așadar, nu este un imn închinat violenței, ci o recunoaștere a faptului că viața are și o parte întunecată, că totul face parte din viață.

Pentru că este atît de incorectă politic, a stîrnit controverse cînd a fost publicată?

E o întrebare bună. Sincer, nu știu, dar am senzația că Mormîntul pe care mi-l doresc a fost o poezie cu care oamenii nu au vrut să aibă de-a face. Cînd a fost publicată, ideea de corectitudine politică nu era atît de împămîntenită ca acum, dar oricum, nu a fost ușor de procesat.

Am fost uluit cînd am dat peste ea, mai ales că nu îl consider atît de șocant pe Pessoa.

Da, dar pseudonimul său, Alvaro de Campos, poate fi destul de revoltător. De pildă, în poezia Odă triumfală, spune că i se pare sublim că există fetițe care masturbează domni, cu aspect respectabil, în casa scărilor. Iar naratorul din Odă maritimă declamă, pe o notă masochistă, cum vrea el să fie violat de pirați. E dur.

Un alt poet din carte, Herberto Helder, face traduceri laxe de poezii din diverse limbaje ale portughezei. Cum sînt acele poezii?

El și-a asumat libertăți mari, cum ar fi să schimbe structura versurilor sau chiar să omită versuri sau strofe întregi. Nu le-a numit poezii traduse; erau poezii „modificate“(mudados) în portugheză. Includeau poezii traduse sau modificate de el din limbi pe care nu le știa direct, inclusiv din limbi asiatice sau amerindiene, precum și din limbi pe care le știa, precum franceza și engleza. Cred că nu ai cum să te apropii mai mult de un text decît prin traducere. Actul „modificării“ a fost modalitatea lui de citire intimă a acelor poezii, dar și de a aduce un omagiu, de a-și arăta dragostea față de acele poezii. Au fost și niște experimente creative. Sînt interesante. Există o adevărată tradiţie legată de scrierea poemelor proprii „după“ cutare sau cutare, dar poeziile „modificate“ ale lui Helder sînt undeva între traduceri și propriile sale improvizații pornind de la ceea ce a spus altcineva.

Cu alte cuvinte, cred că totul e posibil, atîta vreme cît e bun. Dar transparența e importantă. Așadar, e în regulă dacă un traducător vrea să schimbe radical forma sau chiar contextul spațial și temporal atîta vreme cît e cinstit cu privire la acest lucru și își anunță cititorul că asta face.

În condițiile în care traduseserăți deja cîteva dintre poeziile din 28 de poeți portughezi, cît timp a durat proiectul, cîteva decenii?

Cam așa. Am tradus mult din poezia portugheză care a fost publicată în diferite locuri – reviste, antologii și on-line – și am fost de acord să mă angajez în acest proiect cu condiția de a folosi multe dintre traducerile pe care deja le făcusem, dar le-am verificat cu atenție pe toate și unele dintre ele au fost serios revizuite. Am făcut multe noi traduceri, iar Alexis Levitin a semnat cîteva traduceri bune.

Experienţa Drummond

Cînd ați început să lucrați la Multitu­dinous Heart de Carlos Drummond de Andrade?

Cred că am început-o în urmă cu trei ani și jumătate, patru. Era aproape gata acum doi ani, dar procesul a durat mult.

Am fost uluit de această poezie. Autorul e intens, captivant și tensionat. Simt că mi se taie răsuflarea cînd îl citesc. Ați simțit intens poezia sa cînd ați tradus-o?

O, da, cu totul. Pentru mine, să-l traduc pe Drummond a fost una dintre cele mai bogate experiențe, literare și nu numai. Are această abilitate fabuloasă de a transforma viața de zi cu zi, mundană, în ceva absolut sublim. Că vorbeam mai devreme despre tema plinătății vieții la Jorge de Sena, în Mormîntul pe care mi-l doresc, și la Drummond viața se manifestă exploziv, dar între paranteze — adică nu se avîntă spectaculos. Energia sa este sub stratul poeziei;  pur și simplu totul pulsează. Simți asta, e foarte captivant. Actul în sine al traducerii devine o experiență foarte pasionantă. A fost o bucurie să-l traduc.

Drummond este înșelător, pentru că adesea are un stil foarte simplu, dar simplitatea poate fi cel mai greu lucru de reprodus. A traduce este un act problematic. Petreci o oră la un cuvînt complet trivial, la un conector, o expresie de legătură, ceva ce nu are un înțeles special, ceva ce trece neobservat de cititor, dar care e vital ritmului și curgerii poeziei. Drummond este unul dintre acei poeți care au fost complet maturi de la bun început. Acest caz este valabil și pentru Herberto Helder, și pentru Sophia de Mello Breyner. Aș putea considera că și Ultimele zile de Drummond este un imn închinat vieții. Este în același timp asemănător și diferit de poezia lui Jorge de Sena despre care am discutat. Naratorul lui Drummond își dă seama că urmează să moară curînd, dar încă mai are puțin. Vrea să obțină tot ce poate de la viață, dar și să înfrunte direct moartea, în deplină cunoștință de cauză.

Multitudinous Heart este o selecție de 80 de poezii, din cincisprezece cărți. Drummond a fost prolific. Sînt curios cu privire la „exercițiile sale jucăușe“, pe care le-ați menționat în introducere, dar care nu au intrat în antologie. Nu au avut atît de mult succes aceste poezii experimentale ca acestea mai lirice, mai simple?

Nu, nu cred că au fost. Cîteva dintre ele sînt interesante, dar nu prezintă interes din perspectiva mea de traducător. Problema cu ele este că au foarte multe jocuri de cuvinte. Sînt strîns legate de particularitățile limbii portugheze. Poți să faci același gen de calambururi în engleză, dar ar fi calambururile traducătorului, așa că nu ar mai fi o traducere propriu-zisă. Sînt cîteva poezii care cred că sînt într-adevăr imposibil de tradus. Poate în acele cazuri e mai logic să faci ce a făcut Herberto Helder și pur și simplu să încerci o abordare mai creativă, care să nu fie atît de legată de ceea ce a făcut poetul inițial. Sau să scrii propriul tău poem, în această manieră.

După cum am menționat, Drummond are cincisprezece cărți de poezie. Ar merita un proiect de traducere a tuturor cărților sale?

Poate nu chiar toate. După cum am precizat în introducere, primele zece sau douăsprezece titluri sînt destul de solide, dar ultimele sale cărți sînt inegale. Îmbătrînea și îi era greu să ridice mereu ștacheta. Reușea, dar nu era consecvent. O carte precum A Rosa do Povo [Trandafirul oamenilor] este absolut uluitoare și toate poeziile pe care le conține ar merita traduse. Sînt cîteva pasaje din acea carte în Multitudinous Heart.

Curiozitate faţă de ceea ce e diferit

Pe lîngă poezie, aţi tradus şi proză, inclusiv două romane de José Luís Peixoto. Cum se explică titlul Implacable Order of Things? Ediţia britanică a apărut cu titlul Blank Gaze.

Blank Gaze e mai aproape de titlul portughez Nenhum Olhar.  Traducerea literală ar fi „nici o privire“, care nu prea merge, aşa că am ajuns la „privire goală“. Mai întîi a fost publicată în Anglia şi presupun că editorul american a considerat că nu e un titlu prea atrăgător. „Implacabila ordine a lucrurilor“ este o expresie care apare în roman, aşa că s-au legat de asta. Mie nu prea mi-a plăcut această alegere. Pare a fi un rezumat a ceea ce propune romanul, şi mi-e teamă să nu limiteze sau să precondiţioneze lectura.

Credeţi că Statele Unite vor aprecia în mai mare măsură literatura tradusă? În Portugalia, am văzut multe titluri traduse din engleză – cărţi care încă sînt noi în engleză. Cînd credeţi – dacă va fi să fie – că Statele Unite vor tinde spre un standard mai înalt?

Probabil niciodată. Acesta e răspunsul pe scurt. E drept că engleza, pentru că atît e de răspîndită, conţine o varietate uluitoare de stiluri şi registre literare. Aşadar, în parte e de înţeles că există o reticenţă faţă de traduceri, care implică timp şi bani. Cînd traduci dintr-o limbă într-alta, cred că e legitimă întrebarea: de ce acest roman anume sau această poezie este de interes pentru limba aleasă? Îi va aduce ceva nou? Dacă, de pildă, există un roman detectivistic bun în portugheză similar cu multe romane detectivistice în engleză, are vreun sens traducerea acestuia? Dacă este un roman excepţional, atunci desigur că merită tradus.

Industria editorială caută proiecte care promit cîştiguri mari, cu riscuri mici. În prezent, avem autori care scriu în engleză şi ale căror romane sînt traduse atît de repede, că apar simultan în mai multe limbi. Din punct de vedere comercial, e mai uşor şi mai profitabil să faci asta. Să faci acelaşi lucru pentru un minunat roman maghiar te-ar costa mai mult şi ar implica mai multe riscuri. Cîţi editori în New York citesc în maghiară? Cine ar fi capabil să analizeze romanul şi să-şi dea seama cît de bun este? Şi cum să facă astfel încît să fie repede şi bine tradus în alte limbi? Literatura de limbă engleză predomină. E absolut nedrept.

Consecinţa acestui lucru e că, în State, sînt zeci de mici editori, care fac în principal traduceri, formează o nişă şi creează o mică subcultură. Între timp, în mainstream, toată lumea citeşte aceeaşi literatură populară de limbă enlgeză şi nu ştie ce se întîmplă în rest.

Lăsînd la o parte aspectul financiar, mai e o problemă veche de secole: o atitudine îngustă. Marea Britanie nu a manifestat niciodată un prea mare interes faţă de cultura Europei continentale. Canalul Mînecii ar putea foarte bine să fie un ocean. La fel, Statele Unite par a nu fi interesate de nici o cultură cu excepţia celei proprii. Fără îndoială, asta, în parte, pentru că sînt o ţară uriaşă. În timp ce, în Europa, cu multe ţărişoare înghesuite unele într-altele, au loc tot felul de schimburi şi mulţi oameni cresc vorbind mai mult de o limbă. Asta duce la un alt tip de atitudine, una care acceptă diferenţele şi manifestă curiozitate faţă de ceea ce e diferit.

În final, aveţi noi proiecte la care lucraţi?

În ceea ce priveşte traducerile, acum nu. Totuşi, sînt unele lucruri la care vreau să mă întorc. Mi-ar plăcea să mă întorc la poezia trubadurilor, să revizuiesc şi să extind 113 Galician Portuguese Troubadour Poems, ediţie care s-a epuizat. Şi mai sînt şi alţi poeţi la care mi-ar plăcea să mă întorc, atît portughezi, cît şi brazilieni. Nu am tradus proză, în ultimii ani, şi nici nu mă aştept să o fac. Ceea ce iubesc cu adevărat e poezia.

 

Interivul a apărut în revista Asymptote
octombrie 2015

 

Asymptote is the premier magazine for world literature in translation and the winner of the 2015 London Book Fair Inter­national Literary Translation Initiative Award. Visit it here www.asymptotejournal.com/

Asymptote este cea mai importantă revistă în domeniul traducerilor din literatura universală şi cîştigătoarea, în 2015, a Premiului International Literary Translation Initiative, în cadrul Tîrgului de Carte din Londra. Puteţi consulta revista pe site-ul: www.asymptotejournal.com/

 

Traducere de Silvia DUMITRACHE

 

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }