SOFTUL ROMÂN. Cargocultul

Iată ce scriam, într-un jurnal, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani: Un grav simptom al decăderii/subdezvoltării spirituale (fie şi dacă explicabil prin deznădejde şi mizerie) a fost (va continua să fie), la noi, penibila vocaţie a unui soi de cargocult. De-a lungul a vreo cinci decenii, „Criştii speranţelor obscure“ (cum îşi numea Apollinaire propria colecţie de fetişuri, de statuete oceaniene) i s-au substituit, treptat, aceluia care, la Dante, rimează doar cu Sine-însuşi. Nu sîntem singurii, desigur, care, pe lîngă o religie istorică şi revelată, cultivă o mitologie imemorială sau recentă (în sens nu numai barthesian); după cum practică tot soiul de superstiţii, de eresuri – fie ca insolubil zaţ al unor culte anterioare, ca, deci, religie reziduală (astfel făcîndu-se că morţii ni-s duşi la groapă – başca popa – de agramate babe docte!), fie ca erzaţ de religie: religie fără pietate, de contrabandă sau de gang, mizeră şi umilitoare. Căci, dacă o religie dreaptă pretinde o umilitate din parte-ne, ce, în principiu, nu-i nicidecum o umilinţă, o superstiţie umileşte obrazul demnităţii noastre, iar trecerea de la religii îndeaievea la eresuri e totdeauna degradantă, cum este orice involuţie. Faptul că triburi australe perseverează în (sub)cultul mesianic şi escatologic […]