Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. „Delocul“ unei utopii sau „Wir schaufeln ein Grab in den Lüften“
- 09-10-2013
- Nr. 694
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 40 Comentarii
Franz Kafka nu era arian. El n-avea cinstea să coboare din dolihocefalii blonzi, consideraţi drept crema însăşi, caimacul pur şi superior al rasei ultralactescente (la piele, dacă nu şi altfel, – căreia,-n proporţie de 25%, prin mamă,-i aparţin, şi eu1). Nu era unul dintre „marii barbari albi“, vorba lui Verlaine, care aveau să invadeze inexpugnabilul Imperiu Roman „la finea decadenţei“, – după ce,-n epoca-i de maxim expansionism, sub Antonini, îl fascinaseră pe Tacit, acest (să-i zicem:) preromantic şi (evident,à son insu) părinte-al ariosofiei groteşti şi monomaniacale. „Ei, şi?“ veţi spune dumneavoastră: „«Franz Kafka nu era arian» e, astăzi, un enunţ inept“. Nici eu, cu voia dumneavoastră, n-am să tăgădui că e astfel. În ciuda aerului doct (rasismul dîndu-se pe sine drept o ştiinţă pozitivă, iar nu un simplu mit obscur), inept era, pentru destui, chiar şi în anii de mărire ai ultimului Reich german. Numai că el, enunţul ăsta, putea, atunci, să acţioneze în chip de eficient denunţ. Or, în virtutea unor astfel de inomabile (d)enunţuri, au fost daţi morţii, între alţii, şi Max Jacob, şi Fundoianu. (Retras la Saint-Benoît-sur-Loire, primul era poet breton şi vechi catolic practicant; al doilea, pînă să scrie cîteva tomuri în franceză, fusese cîntăreţul […]
Mă bucur, domnule, că v-am făcut să-i recitiţi, într-un crepuscul de toamnă, pe cei patru… Gute Nacht!
Tocmai am dat intamplator in biblioteca de un volum BPT Poezia austriaca moderna unde, acum vad, e o dedicatie a lui Petre Stoica pentru Ilie Constantin (o am de la un anticariat din anii 70). Celan e tradus de Maria Banus – e si „Fuga” mortii – cred ca o stiti. Trakl e tradus, bineinteles, de Stoica si recitind Intrarea iadului e clar proto-celanismul. Cu Rilke poate e la fel – de 30 de ani stiu pe dinafara cutremuratoarele versuri traduse de cel mut ca o lebada:
Mare e moartea, fara masura
Suntem ai ei, cu rasul in gura
Cand, arzatoare, viata
Ne-o credem in toi
Moartea, in miezul fiintei
Plange in noi.
Din Hoelderlin si Novalis – via Phillippide si Sfantul Augustin Doinas (apud catzavencii) retin stindardele care pocnesc in vant si unele fee grecesti, nu prea seamana cu Celan. Dar nefiind mancator de poezie pe paine, merg pe mana domniei voastre, maestre.
Chiar „mult mai puţin” germană?…
Nu vi se pare, totuşi, că e vorba de o iluzie cronologică (să zicem)?
Între Celan şi Heine e o diferenţă de 123 de ani.
Heine e un romantic (Biedermeier) parodic şi ironic, sarcastic nu o dată. Mulţi umorişti şi ludici ulteriori vor fi ieşit din macferlanul său…
În ceea ce-l priveşte pe Celan, el scrie DUPĂ Hoelderlin, Novalis, Rilke, Trakl, fiind, evident, mai imnic, mai solemn, – nu însă, mai puţin tedesc. Ba dimpotrivă!
Ca Paul Ancel sa scrie poezii in germana e normal. Dar Paul Celan care a trait aproape o jumatate din viatza la Paris, de ce nu a procedat ca Fundoianu inainte sau (parca) Gherasim Luca in vremea lui? Franceza i-ar fi adus o notorietate rapida si nu cred ca se temea sa rivalizeze cu Prevert. A ramas la germana din dragoste pentru Ingeborg? Sau a evitat franceza din motive „familiale” – Crohmalniceanu da niste amanunte stranii despre sotzia frantzuzoaica si tata-socrul. Poezia lui Celan e mult mai putzin „germana’ decat cea a lui Heine. Eu nu pot decat sa regret, fiind francofon, nu nemtzofon..
Draga mea veche prietenă, mi-e greu să ştiu, ba chiar numai să bănui, cine eşti; e sigur, însă, că nu locuim în aceeaşi urbe, constrânşi fiind să comunicăm prin „forum”.
Invocarea,-n poezia amintită, a lui Paul Celan e una de ordin strict biografic, – după cum se vede şi din trimiterea expresă făcută în subsolul paginii: Cf. „Secolul 20”, nr. 11, 1963, p. 35.
După ce cumpărasem de la un chioşc de ziare, în Turnu Severin, revista amintită, intrasem într-un parc din centru, mă aşezasem pe o bancă şi, răsfoind bucoavna, dădusem de poemele, trei, ale lui Paul Celan.
Era o zi de „vară de noiembrie”; nu de mult murise Jean Cocteau, prezent, şi el, cu câteva texte, în revista dedicată, altfel, literaturii austriece.
Despre Celan, nu ştiam mare lucru, bucurându-mă să-l „descopăr”.
Era acum 50 de ani; aveam 21…
Draga Serban, poezia ta cu acest titlu (pe care am descoperit-o in volumul „Amor amoris”, aparut la Paralela 45, in 2010, la pagina 72) incepe cu urmatoarea strofa: „Ai intrat in parcul populat cu sorcovi/ si-ai cetit poeme (trei) de Paul Celan;/ palida domnita curtase morcovi/ si se rumenise ca un portelan”.
As vrea sa te intreb daca invocarea acestui nume aici e un simplu tic livresc sau are vreo explicatie cit de cit biografica?
Stimate domnule lucid, vă atrag, strict amical, atenţia că un poet atât de mare ca (viitorul) Paul Celan, nu se apucă să compună versuri în limba „blonzilor arieni”, ca să le demonstreze că şi el, un „Untermensch”, poate să-i concureze literar.
În primul rând pentru că proba va fi fost făcută anterior, – prin, între alţii, Heinrich Heine, un preferat, acesta, al lui Nietzsche.
Nu mai insist asupra chestiunii respective…
Una din dramele poetului Celan era că trebuie (în calitate de germanofon nativ) să scrie-n limba asasinilor familiei, ca şi ai stirpei sale.
Domnul lucid (pe care trebuie să-l contrazic într-o privinţă: germana, pentru Paul Celan, cernăuţeanul, nu va fi fost o limbă învăţată, ci însuşi graiul său matern) mi-a luat-o înainte…
Iată ce aveam să-i scriu „unui cititor”:
E vorba de un scurt (edificator, însă, aidoma unui refren) citat din arhicunoscuta poezie „Todesfuge” a lui Paul Celan, – şi anume: „wir schaufeln ein Grab in den Lüften” (adică: „în aer săpăm un mormânt”).
Apărută, în premieră, în „Contemporanul” (din 2 mai1947), în traducerea lui Petre Solomon, sub titlul de „Tangoul morţii”, o reproducem în aval, din motive nu prea greu de înţeles: „ Laptele negru din zori îl bem când e seară/ îl bem la amiaz îl bem şi la noapte/ îl bem şi îl bem/ săpăm o groapa ‘n văzduh şi nu va fi strâmtă/ Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie/ el scrie ‘n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta/ scrie şi iese în prag scapără stelele ‘n cer el îşi fluieră câini/ evreii şi-i fluiera el poruncă le dă ca să sape o/ groapă ‘n tărînă poruncă ne dă să cântăm pentru dans// Laptele negru din zori te bem când e noapte/ la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara/ te bem şi te bem/ Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie/ el scrie ‘n amurg în Germania aurul părului tău Margareta/ Cenuşa părului tău Sulamith/ o groapă săpăm în văzduh şi nu va fi strâmtă// El strigă săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi/ arma o ‘nşfacă, o flutură, albaştri i-s ochii/ săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântati pentru dans mai departe/ Laptele negru din zori te bem când e noapte/ te bem la amiaza şi seara te bem/ te bem şi te bem/ un om stă în casă aurul părului tău Margareta/ cenuşa părului tău Sulamith el se joacă cu şerpii/ El strigă cântaţi mai blajin despre moarte căci moartea-i un meşter german/ el strigă plimbaţi un arcuş mai ceţos pe viori veţi creşte ca fumul atunci/ veţi zace ‘ntr’o groapă în nori şi nu va fi strâmtă// Laptele negru din zori te bem când e noapte/ te bem la amiaz e moartea un meşter german/ te bem dimineaţa şi seara te bem şi te bem/ e moartea un meşter german albaştri i-s ochii/ cu plumbul te ’mproaşcă din plin şi adânc te loveşte/ un om stă în casă aurul părului tau Margareta/ câinii spre noi şi-i asmute ne dăruie-o groapă ‘n vazduh/se joacă cu şerpii visând e moartea un meşter german// aurul părului tău Margareta/ cenuşa părului tău Sulamith”.
Paul Celan in „Todesfuge” – a-tzi sapa un mormant in Ceruri.
Foarte interesante amintirile lui Croh publicate anul trecut in care descrie intalnirea sa cu Celan la Paris in anii 60 inainte de sinuciderea acestuia. Aici am citit ca poetul nu si-a iertat niciodata ca s-a ascuns si nu a plecat cu parintii sai in Transnistria de unde nu s-au mai intors pe cand vecinul si prietenul sau si-a insotit parintii revenind toti din deportare. Ca omagiu si ca un fel de „mea culpa” fata de parinti, Celan, desi stapanea la perfectie franceza si romana a invatat germana si a scris poezii doar in limba aceasta, ca sa demonstreze ca si untermenschen-ii pot scrie Dichtung de mare calitate in limba blonzilor arieni de care pomeneste maestrul Foartza.
domnule serban foarta, nu sint un cunoscator al limbii germane si as vrea sa stiu la ce faceti aluzie in titlul articolului dv?
Stimate domnule StPaul, – vă admir, cum bine ştiţi, fără urmă de ipocrizie; şi nu pentru a vă flata, o spun din nou, aici, acum.
Dacă mesajul Dvs ar fi fost unul, cât de cât, mai clar, l-aş fi acceptat integralmente.
Încă o dată: scuze! N-aş vrea să rămânem supăraţi dintr-un malentendu… stilistic!
Din toata inima, Ş. F.
Cu atat mai judicios cu cat în secolul douazeci contributia ‘nonarienilor’ la cultura europeana si americana a devenit atat de importanta incat fara ‘ei’ ar fi fost altceva , si sigur mai saraca
Domnului Serban Foarta
Regret (nu fac un joc ipocrit) ca am ales sa fac publica reactia la cald, cu toate slabiciunile ei, desi optiunea mea originala de a comenta se rezuma la asternerea celor 19 cuvinte – plus paranteza si semnul intrebarii- din prima parte a rindurilor incheietoare de mai sus. Instanta literara isi are riscurile ei, unul dintre ele fiind acela ca intentiile auctoriale nu se vor regasi intacte si nevatamate in acelea ale cititorului (va multumesc, la rindu-mi, ca indatoritorul dumneavoastra raspuns mi-a semnalat apasat aceasta). Poate ca, permitindu-mi luxul unui disconfort in timpul/la capatul lecturii si vadindu-l, mi-am permis si candoarea iresponsabila/dizgratia de nu-mi imagina ca initiez trasarea unui cerc vicios; ma amagesc in a marturisi, fara apetit sado-masochist, marunte nadejdi in virtutile rascumparatoare ale disconfortului (una s-a si manifestat, revizitind insemnari pe teme kafkiene –Blanchot, Bataille, Camus- am dat de pagini in care sub/tonurile potential inflamante, inflamabile ori debordante de energii nu par a se invita , in ciuda tematicii nu tocmai senine; iata un real motiv de gratitudine). Nu sint mingaiet ca imi acordati prerogative “anoblissantes” –libre à vous, ca oricarui lector/auctor, sa va administrati posesiunile de ironie. Referiri breslase -pe-atit de culpabile pe cit le dorim- ne-or ingadui, poate, in cele din urma, sa adapostim si resemnarea senina ca nu sintem pe-aici decit de passage et pour “bricoler dans l’Incurable“.
În @ Daniel StPaul, r. 2, Auschwitz, bineînţeles, – nu Auschiwitz!
Ceea ce predică Isus este atât de fără precedent, încât şi Toma, cel din foarte preajmă-i, ca ucenic, are nevoie de dovezi.
(În rest, scuzaţi-mă, dar eu nu caut rima, – o găsesc; căci, ca şi-n cazul unui ipochimen al lui Nenea Iancu: „… la rime/ C’est mon souci minime!”)
E cam ciudat că, în „Procesul”, nu acceptaţi tocmai acest prea-christic „ca un miel dus la junghiere”!
Mi-ar părea rău să vă fi contrariat…
Vă mulţumesc, domnule StPaul, pentru ridicarea-mi la rangul de artificier.
Vă mulţumesc pentru liniştitoarea informaţie că „doar” una din surorile lui Kafka, anume Ottla, a murit la Auschiwitz, – fie şi dacă dintr-o poezie (dar cum să-i credem pe poeţi?!) a lui Mieczyslaw Jastrun, rezultă că şi celelalte două (poate că ele, totuşi, în „doar” ghetoul de la Lodz?).
Vă mulţumesc şi pentru restul.
Altminteri, vă sunt dator cu niscaiva explicaţii…
Regimul „E”-urilor, de care pomeniţi, e al prezentului istoric.
„A cărei”? A dizgraţiei, – stigmatul (fir şi numai ca indiciu) al căreia e semnul galben. (De ce e galbenul culoarea,-n unele cazuri, a damnării, nu are,-n cazul nostru importanţă. Gândiţi-va, însă, la, să zicem, il segno giallo sau la the yellow flag.)
Între, apoi, „christianitate” (ca să vă respect ortografia)
şi steaua galbenă nu-i nicio legătură, – mai puţin aceea, pe cât cred, când cea dintâi, din confesiune, din credinţă, se converteşte-n instituţie (opresivă).
Vă întrebaţi domnia voastră, pentru ca, apoi, să mă citaţi: În faţa cărei autorităţi „Christ era culpabil de ascendentul său davidic…”? Răspuns (aproape inutil):
în faţa autorităţii mai mult sau mai puţin antisemite (antiiudaice, de fapt).
Vă mulţumesc.
Mulţumindu-vă, stimate domnule Câmpeanu, nu pot să nu-mi exprim întreaga admiraţie pentru stilistica domniei voastre: suita gândurilor, „scara” lor, şi claritatea exprimării.
Ca tot l-a pomenit mai sus @Daniel St Paul, cred ca v-am \”prins\” maestre: in psalmul 36, in care apare embrionul uneia dintre celebrele Fericiri, atzi tradus in versetul 6
CHIAR DACA INCA NU-S DOVEZI
cei blanzi vor mosteni pamantul.
\”Dovezile\” nu se regasesc in alte traduceri – probabil la domnia voastra sunt motivate de rima. Si totusi….Credetzi ca Iisus le-ar fi fagaduit celor ce cred in El o Fericire fara dovezi?
Despre Kafka: personajul m-a interesat, m-a impresionat casutza \”piticeasca\” din Ulitza Aurarilor de pe Hrad, dar n-am putut niciodata citi mai mult de doua pagini din Proces sau Castel. E prea multa – sa nu zic morbiditate – resemnare in fatza destinului, gen \”ca un miel dus la junghiere\” cum zice Isaiia, pe care nu o pot gusta, poate doar intzelege. Dar de gustibus….
Cred ca nu ma-nsel, cind privirea mi-a cazut prima data pe Softul… de mai sus, era in preajma o nota redactionala ce anunta o suita de texte circumstantiale. Nu ma preocupa atit “canonul” unor asemenea texte cit grila de lectura care li s-ar potrivi ori, in cazul de fatsa, j’ai de la misère (québécisme) in a gasi una convenabila. In schimb, tot cautind, am fost proiectat in niste vremi cind incercam sa aflu in ce masura scrieri nefictionale, in principal, eseul, pot fi contaminate de “morbul” fictional; baza demersului era un viziunea unui cercetator care vedea in eseu o “forma ce se caracterizeaza prin introducerea in discursul literar a unui EU generator de reflectie de tip liric (sau ‘liric’) asupra unui corpus cultural mediator intre tensiunile fragmentate ale individualitatii aflata in relatie cu ea insasi si cu lumea” (hmmm…). Ceva imi spune ca formula ‘prinde’ textul de mai sus insa, personal, am gasit ca unor limpeziri li se alatura si aspecte ce ramin in chestionabil. Din start, daca e sa-l credem, Kafka (spre deosebire de Celan, fiindca tot pomeneste titlul cum ”cu sapa-n vazduh om daltui-ncapator mormint”) a avut probleme in a-si asuma/trai evreitatea/iudeitatea (à propos, relativ la martiriul surorilor, am gasit ca doar mezina, Ottla, a sfirsit la Auschwitz) Care e domeniul de definitie al prezentului din enuntul “ A fi evreu printre creştini E, îndeobşte, o dizgraţie şi, la rigoare, un stigmat (a cărei -carei?- formă exterioară E semnul galben: stea sau petic …)” si ce anume legatura e intre christianitate si steaua galbena? In fata carei autoritati “Christ era culpabil de ascendentul său davidic…”? Contenesc aci.
Exista un tangaj in text care imi incearca rezistenta confortului (cine zice ca un text trebuie sa fie confortabil?) Prin fabricatie sau prin lectura se va fi dotat cu fuzibil/i, cu atit mai mult cu cit pare a fi fost conceput (si) cu materiale dintre cele de folosinta artificierilor.
@ Serban Foarta
Am parcurs eseul Dvs. structurat atit de subtil in directia decentei in deslusirea unei istorii (si contemporaneitati) atit de lipsite de mizericordie, intai in viteza unei prime lecturi, apoi, din nou, cu un alt instrument mental.
Un subiect extrem de delicat, de o mare dificultate, care fara indoiala a cerut autorului un alt soi de implicare decit majoritatea articolelor domniei sale. Foarte impresionant.
Citindu-l si analizand profunzimea diverselor directii pe care le propune, mi-am amintit de o celebra (la vremea sa) conferinta a lui Elias Canetti, intitulata „Proust-Kafka-Joyce”. Canetti discuta destinele autorilor, universalitatea operei vis-a-vis de imposibilitatea relativizarii propriei conditii, si, in cazul lui Kafka, in special cea de calvar impus de relatia cu tatal, mai mut chiar decit angoasele sale in fata viitorului marcat de conditia de ne-arian. Impresionat text din perpectiva personajului (descendent de evrei de rit sefard izgonitit din Spania dupa 1492) dar mai ales din cea a momentului: sfarsitul anilor 40’s.
Intr-un fel, eseul Dvs. imi apare ca un continuum in post-modernism al incercarii de sfidare a vicleniei istoriei propus de Canetti.
Aveti si Dvs dreptate…(Cu) limba asta nu-i de glumit.
Nici daca o stii (nu-i cazul meu!).
Pentru că prietenul Andrei Oişteanu a amintit poema dedicată lui, în „Rimelări”, mă bucur s-o transcriu în continuare:
COMPLAINTE DE MAX JACOB
Lui Andrei Oişteanu
„Heureux crapaud! Tu n’as pas l’étoile jaune.” (M. J., Amour du Prochain)
Era-ntuneric pe culoar
şi frig, la Saint-Benoît-sur-Loire,
la mănăstire,
când au venit. El n-avea ştire
că vin, ci doar o presimţire
şi un motiv,
de când cu razia din Vel’ d’Hiv’,
să fie,-n plus, premonitiv, —
cum să-şi dezmintă
lui însuşi (când era o ţintă,
o galben-înstelată ţintă
a unui tir)
că o să moară ca martir,
adică „Je mourrai martyr”?…
Ceea ce,-n martie,
în patruzeci şi patru,-n martie,
a cincea zi a lunii martie,
s-a şi-ntâmplat,
după ce,-n fine, l-au luat,
nu de pe stradă, nici din pat,
ci de la mesă,
unde-au intrat cu câini în lesă
şi zgomot, ca la orice-adresă,
printr-un culoar
obscur, la Saint-Benoît-sur-Loire,
în scurta lună Februar,
în doojpatru,
acelaşi an, patruzeşpatru,
când prietenii-i erau la teatru,-n
Parisul gri,
dar vesel ca un colibri:
„Paris sera toujours Paris!”
zicea un şlagăr
la modă, — când l-au dus în lagăr,
în lagărul de tranzit, lagăr
faimos, Drancy,
acolo unde, într-o zi,
o zi de martie… Et ainsi
de suite.
@ un sorisso. – I’m sorry: un sorriso!
Foarte frumos eseu, draga Serban Foartza; care-mi aduce aminte ca mi-ai dedicat poemul \”Complainte de Max Jacob\” din volumul \”Rimelari\”, 2005. Nu meritam atata onoare.
În @ Adrian rusu, r. 5, – Goebbels (nu Goebels).
De când v-aţi schimbat porecla în Einlächeln?!
Domnule Adrian rusu (vă scriu numele cum vi-l scrieţi Dvs), aveţi dreptate, – dar numai „dpdv creştin” (cum Dvs înşivă o spuneţi).
Nazismul, însă, nu e creştinism.
Dpdv al unei astfel de doctrine, convertirea la religia creştină (sau vreo alta) nu te degrevează de „păcatul” iremisibil de nonarianism, de stigmatul sângelui impur şi/sau al unei rase inferioare.
În van se va fi creştinat un Max Jacob; pentru Doktor Goebels sau Gestapo, rămânea de-a pururea tot jidov…
Că aşa-zisa ariosofie (ce n-are nimic de-a face cu erezia arianistă!) nu e lipsită de impuritatea unor abjecte interese materiale, este cu totul altceva.
Nu ştiu dacă am fost destul de clar…
Dar este clar că Dvs nu „bateţi câmpii” nicidecum.
…maestre Foartza: sa trecetzi si la propria talmacire a Evanghelii lor si sa vedetzi cum putetzi incadra acolo versetele psaltice deja traduse. In putzinul meu timp liber ma fascineaza sa gasesc in Psalmi vorbele lui Iisus, chiar daca spuse la aproape o mie de ani distanta (dintre David si El). Iisus a fost indisolubil legat de Psalmi – murind chiar citand dintr-unul. Daca o sa am timp poate voi trece si la Isaia.
Bon. Carevasăzică, într-adevăr nu am înțeles contextul. (dacă cineva anume a pronunțat „Kafka nu e arian”, vă cer scuze ptr intervenție, nu stiu cine ar putea fi).
Ziceam cam asta (cu accentul pus in alta parte): „Sângele” moștenit nu este opozabil „creștinismului”. Puteți/nu puteți fi „creștin” indiferent de ce „sânge” ați moștenit. Discriminarea „creștin”/altceva din cauza sângelui e o inepție dpdv „creștin” (v. Pavel). Nu pot, adica, acuza pe cineva de „sângele” său, nu pot opune un „sânge” creștinismului; e hors-sujet. Deci „sângele” nu e motivul urii (ar mai fi multe de nuanțat).
Este, atunci, religia „pură”? Evreul e subiect de ură si pentru creștini, pentru „zamolxiști” (și alți recuperatori celți….etc). Si pentru comuniști, care sunt anti-religioși. Si pentru musulmani, (care sunt rude „de sânge”, de altfel). Nu știu dacă pieile roșii…(animisti). Dar nu m-ar mira. Religia nu e relevanta în chestia urii. Adică nici religia nu e motiv: oricare sau NICIUNA, antireligia – urăște evreii.
Rasismul nu are, adică, nimic de-a face nici cu „religia”, nici cu „sângele”. Evreul e doar unul dintre bunii subiecti de „saponificare”, e chestie de industrie, dacă vreți, de „realism”. Ne dam doar argumente pentru ură. In curand o să vina randul românilor, („creștini”, și mult mai puțin semnificativi, de altfel).
Dacă vreți să vedeți lucrurile dinspre partea „creștinilor” (ev. a „arienilor”), NU AVEȚI a invoca nici „sângele”, nici religia. Nu de-aia sunt urâți evreii. Nu trebuie să va fixați pe vreun astfel de motiv. (Va cer din nou scuze, tot nu-mi dau seama daca articolul are o tinta precisa, caz în care bat câmpii).
Jawohl, Herr Doktor Rudolf!
Domnule Adrian Rusu,
nu prea înţeleg nici eu ce întrebare-mi puneţi; în, mai ales, absenţa contextului propriu-zis. Nu ştiu la ce vă referiţi exact.
Aţi fi dispus să o reformulaţi (întrebarea, bineînţeles)?
Cu mulţumiri, în aşteptare…
… von Rudolf Spanner:
Das Nazismus ist kein Găinăţismus!
Luați-o, vă rog ca pe întrebare: Nu prea se-nțelege, (sau nu înțeleg eu….) de ce vă fixati pe „originea” sangvină… „Convertirea” îl pune pe evreu în poziție egala cu a grecului, pe barbat cu a femeii …etc (Gal. 3.28, dar si in alte parti cand e vorba de „neamuri”, la Pavel). Sângele moștenit, „formula chimica”, semita sau ariana sau tasmaniana…., poate să fie oarecare, atată timp cât rămane „îmbrăcat” în Christos. Adica opuneți un principu, „yahvist” (a o aproximație) al moștenirii, unuia al …e mai greu de zis…al interiorizării Lui Christos. Sunt chestii complet diferite, unde se oprește prima incepe a doua. Fără „drepturi de succesiune”. Mosteniti evreitatea, dar nu si crestini…nu stiu ce sufix ar veni…calitatea de a fi crestin
Făcând, pentru moment, abstracţie de rodul „predicării pauline”, trebuie să vă dau dreptate în privinţa termenului „fericire”, evitat de mine, păcătosul (!), în favoarea aceluia de „făgăduială” (cum spuneţi Dvs), care e, oarecum, coercitiv, ca unul ce implică in extremis o „datorie”, chiar o „obligaţie”.
Or, toate versiunile Psaltirii (de la, între altele, Vulgata: „Filia Babylonis devastans,/ beatus, qui retribuet tibi retributionem tuam,/ quam retribuisti nobis;/ beatus, qui tenebit/ et allidet parvulos tuos ad petram”, la aceea a lui Dosoftei: „Tu, fată vavilonească,/ Răul va să te tlănească./ Va fi ş’acela’n ferice/ Ce-ţi va veni să te strice […],/ Când cuconii tăi de zidiuri/ Vor zdrobi-i ca neşte hrăburi”), evocă marea „fericire” a unei teribile revanşe.
(Până şi „firea cea întoarsă”, Prale, respectă litera Scripturii: „Fericit acela încă,/ Ce lua-va la pălit, pâc: feciorii tăi de stâncă”.)
Mie unuia, însă, lecturile-n registru alegoric, anagogic sau moral (conform cărora „pruncii zdrobiţi de piatră” ar semnifica „babilonia”, adică „zăpăceala”/scandalul gândurilor păcătoase în, dacă vreţi, statu nascendi) n-au prea fost în stare să mă facă s-o uit cu totul pe aceea în cheie simplu-literală. Citind ad litteram (şi nu fără un dram de compasiune ivan-karamazoviană), am considerat că jubilaţia, în astfel de condiţii, e cam neavenită.
De aceea am făcut uz de, cum spuneaţi, „făgăduială”: „Ci să făgăduie tot omul/ din sângele lui Israel/ că – neuitând în veac Edomul/ strigând: «Să-l nimicim pre el!»,/ cu gândul la Ierusalim, –/ intra-va-n ţara idolatră/ şi că, acolo, orice prim-/ născut va fi izbit de piatră.”
Era mai bine, mai corect, mai conform slovei Psalomului, cred, să tălmăcesc stihul dintâi într-astfel: „Ci să se bucure tot omul…”!
….caci predicarea paulina este cea care a produs definitiva fractura dintre cei care asteapta A Doua Venire si cei care o asteapta pe Prima? Si ,btw, m-am uitat in Hexachordos cum atzi tradus ultimele versete din Psalmul 136 (137 la altzii). Nu am timp sa-l gasesc pe Dosoftei, dar e straniu ca atzi ocolit „fericirea” – Ferice de cine va apuca pe pruncii tai….preferand „fagaduiala” datoriei de a combate idolatria prin orice „mijloace”.
/”În rest, problema respectivă nu e solubilă, la propriu, decît prin saponificare!”/
Alors:
/”Le calembour est la fiente de l’esprit qui vole!”/
Nu e cazul, domnule lucid, să facem caz de o trimitere incorectă.
Cu atât mai mult cu cât capitolul în care Sfântul Evanghelist Matei îşi incriminează coreligionarii drept tăgăduitori ai Învierii din morţi, e chiar acesta, 28.
Altele sunt doar versetele, şi anume 11-15, în care arhiereii şi bătrânii ierusalemiţi îi năimesc, cu-o sumedenie de arginţi, pe străjerii romani, pentru ca aceştia să mărturisească strâmb, cum că Iisus a fost furat, din mormânt, de căre ucenici, – „cuvântul acesta răspândindu-se între Iudei până în ziua de astăzi” (cum tălmăceşte părintele Bartolomeu Valeriu Anania).
Prin aceasta, însă, Apostolul nu-l „degrevează” (sensul e figurat, nu propriu!) pe Mântuitor de iudaitate, care e un dat genetic, ci, eventual, de iudaism, care e o confesiune.
Mea maxima culpa, tocmai eu, om al cifrelor, poate eram si sub influenta rostirii versetului in aramaica FARA TRADUCERE in Mel Gibson’ Passion.
Ce părere să am, stimate domnule lucid?…
Că, în cazul tuturor versiunilor Evangheliei după Matei, numărul versetelor capitolului 28, cel din urmă, este 20 (douăzeci).
„Pînă şi Christ era culpabil de ascendentul său davidic, de care-l degreva, cu greu, sofistica teologală, prin, bunăoară, subterfugiul (de inspiraţie marcionită?) al unei nearianităţi „ganz andere“ faţă de-aceea a propriilor consanguini”. Nu cumva Iisus e „degrevat” de Matei 28.25? Ce parere avetzi, maestre?