Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Dintr-un Spectacol cu Dimov
- 05-10-2012
- Nr. 644
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 23 Comentarii
Dintr-un Spectacol cu Dimov „Toţi visează […] să cuadreze cercul…“ Dan Barbilian Era, în loc de catedrală, o prismă dodecaedrală din clar cleştar, nu cu vitralii, imun la geruri şi mitralii, şi care se edificase într-un pustiu de alte case ale lui Dumnezeu sau ale unor fiinţe mai mortale, pe vremea cînd lui Saint Pierre i s-a substituit πR, (sfînt şi acesta, şi-n etate, dar de o altă pietate, în care să te-nchini e-un şart ortogonal, ca la Descartes, de ordonate şi abscise), sfînt al unei credinţi precise, – a cărui neterestră Romă era de-a dreptul în pleromă; încît vacanta omenire avea, în fine, o menire sau, cum se zice, o misiune incompatibilă cu or’ce abatere sau omisiune; nu răsunau, în templu, orge sau voci în cor, ci, mai dibace, o muzică de reci abace, pe ale căror portative silenţioase, dar active, se succedau şi-o luau la vale mobíle cifre zecimale, incongrue, ba chiar pervers de neaceleaşi, într-un mers imprevizibil, însă nu aleatoriu, – doar că tu (adică oameni şi noroade), în lipsa oricărei perioade, nu putea(ţ)i şti cît ţine π-ul. Enoriaşilor, pariul le cam plăcea, – şi-o coterie de-adepţi juca la loterie punînd, în grosul […]
…ți-ai prins urechile. Hm…
Auzi, hai să-ți spun ceva:
Eu am citit odată – nu mai știu când, nu mai știu unde, prin urmare, te rog să mă ierți că nu-ți pot spune cine-a zis-o – că există oameni care fac, singuri, cât o epocă întreagă. Știu că, la momentul acela, căutam, cu sete, să-i pătrund (concomitent și pe rând) pe Cantemir și pe Cipariu. O, Doamne, sărmani muritori ce ne aflăm, cum deseori în pene ne umflăm și cu mintea a pătrunde căutăm (etc. ș.a.m.d.)…
Să știi, dragă Nea Mărine, că spiritele astea enciclopedice, cum Dimitrie Cantemir, Timotei Cipariu, Șerban Foarță (cu sau fără voia dumneavoastră), nu pot fi pătrunse de o singură minte (da, chiar așa, de una minte „singură, ca o lingură”). Mă crezi ori nu mă crezi, e treaba dumitale; ce-ți pot eu spune însă, din proprie experiență, e că, de-ți pui mintea cu dânșii, crede-mă, te-ai putea sminti. Și nu glumesc deloc! Vorbesc după un lung șir de căutări: din fiecare – din Cantemir, din Cipariu, din Foarță – au „mușcat” câte unii (nici eu n-am putut rezista tentației, deci mi-am vârât un pic degețelele pe-acolo!), câte puțin-puțintel, dar n-am găsit pe unul anume în stare să-i pătrundă întrutotul. Nu până azi.
Cred – chiar cred, nu șuguiesc, ci sper! – că cercetarea viitorului se va constitui în echipe de specialiști și-n parohia noastră, a literaților & lingviștilor + alți specialiști, din domeniile adiacente. Abia atunci se vor închega lucrări (cât de cât) complete pe marginea a ceea ce sunt / ceea ce au scris aceste spirite enciclopedice. S-au scris monografii, dar fiecare, sub redacția unui singur om, a reușit să urmeze o linie anume, nicidecum toate, ceea ce mă îndreptățește să cred că vremea lor încă n-a venit… Din păcate.
vo scriu *chiar asha*: cum ca numarul 10/3 (adicatelea: zece impartzit la trei) e *tat* „transcedental” (cu privire, *strict*, in catra „masurare”), cu toate ca e „ratzional”…
Ca sa dam „Cezarului” definitziilor alora *tehnice* ce-i „al dansului”. Adicatelea, *nimic*…
Nea Marin
cu varsta, mi-s *tat mai greu da cap* &*nu ma mai \”prind\” de humor…
Imi cer scuze *tzie* pantru *lipsa asta*, s-o *bine shtii*. M-ai prins &*gata*. Ce mai, humoru\’ asta, al *tau*, \”cladit\” pa discutzia noastra, mie mi se pare dintre *cele mai fine* pa care le-am intalnit pana acuma.
Hai noroc, badie,
Nea Marin
Shi, m-am *chiar amuzat*, s-o *bine shtitzi*! Ca, ma vaz io,
(mde, matematician, care *shtie* care-i diferentza intre „numar transcedental” & un biet da numar „i-ratzional”!), „atacat”, de-o „haita” da inshi (hai ca glumesc, sper ca ma cunoashtetz’ deja, pretini): una dispre „humanioare”, o alta dinspre „matematicienii mei dragi”.
Ca io, *nu* matematicienilor m-adrisai, p-acilea (catzi v-or fi ei?) Io m-adrisai *alorlaltzi*, *alorlaltzi* pretini d-ai mei.
Desigur, „profesorul” are dreptate: ca-n mod „tehnic”, radicalu’ din doi *nu e transcedental*! Shi, iar *desigur*, era *suficient de transcedental*, pantru *mine*, ca sa ilustrez *limita aia*, bre, aia de „nemasurare”.
Domnu’ poet, il rog sa ma scuze, da-l *intzeleg* (ca-shi ia informatzia de pi unde poate & el), *gresheshte* in definitzia numarului „transcendent” (mda, aia „tehnica”) – nu mai insist, ca *nu are rost*; di ce sa ni „bagam” unii pan-traltzii?
Dar, vaz ca va „legatz'”, ma scuzatz’, *amandoi* (dintr-o parte, mai albastra, dintr-una mai roshie a „spectrului” – cum v-o conveni) de o chestiune *clara*: cum ca, adica, radicalu’ din doi *nu e masurabil* – adicatelea e chiar asha: „transcendent”.
Shi, va-ntreb – desigur, doar pentru a va invatza pe *amandoi* regulile conversatziei: cand, cand am pomenit *io*, in mesaju’ de mai sus, de „numere transcendente”?
Io zic ca-i mai *bine* (cred io) sa ceteshti cu *oleaca mai multa atentzie*…Scuze , amandurora, pentru lectzia asta, cam *impertinenta*. Da’ impertinent am fo’ de cand ma shtiu &-am avut da „tras”…
Numa’ fain, tuturor,
Nea Marin
Fitzi, rogu-va frumos, mai cu bagare da samă p’acilea, un’e numarul π ie zas *transcendent*. Da, pan matematice, notziunii ashtia da *transcendent* nu i sa opune (ca cum in, bunioara, Kant) aia da *transcendental* !
Da mai fain ie sa *copipeistam* dan Wikipedia:
„π este un număr iraţional, adică valoarea sa nu poate fi exprimată exact sub formă de fracție m/n, cu m şi n întregi. De aceea, reprezentarea sa zecimală nu are sfârşit şi nu începe nici să se repete. Numărul este şi trancendent, ceea ce înseamnă, printre altele, că nu există un şir finit de operaţii algebrice cu numere întregi (puteri, extrageri de radicali, sume etc.) al căror rezultat să fie egal cu valoarea lui.”
No, priceput-atzi?
Numa fainoshag!
Diagonala patratului cu latura de 5 cm este numar
irational !
uite de ce *nu sunt* io d-acord cu sitagma Dvs, Poete, aia cum ca e o quasi-egaliate de *sens* intre „iratzional” & transcedental.
Pentru ca am mai *cetit* (filosofie: „Dincolo de limitele gandirii”, Humanitas, cumparata acu’ doi ani, scrisa de-un filosoph care *chiar gandeshte* shi ” nu numa’ cujeta”, de pe la Oxford?). In care el scria (convingator pentru mintea *mea*), cum ca *exista* limite ale gandirii. Ale limbajului. Ale *logicii*. Ale *matematicii*.
Tot el scria, pentru mine *iar convingator*, ca nu poate exista transcedental „in afara gandirii/ratzionalului”. Pentru ca, odata *perceputa* limita (aia care-l „da”, transcedentalu’ asta, aia peste care *nu potzi trece*), e *deja* o perceptzie *ratzionala*. Ca peshtii habar nu au de „transcendentza”, n-asha? Tomnai pentru ca *sunt* „i-ratzionali”.
P-aicea „bateam” io, pan interventzia mea – fara de nici un fel da gand ascuns.
Interesant (pentru ne-matematicieni): trancendentalu’ ne *e* la-ndemana: ca, potzi lua-ntre deshte diagonala patratului cu latura de 5 centimetri, o *vezi*, da’ *nu o potzi masura* – mda, iata „transcedentalu’ ” la *lucru’*, pan’ veatza „comuna”; desigur, unui elev d-al batranului Pitagora datoram noi, aceasta „infratzire” cu transcedentalu’…
*Notziunea* de transcedental e *aiurea* (nu ma duc la dictzionar, da-nseamna, „laic”, chiar „dincolo de limita”).
Sigur ca-s *limite* (cosmice, geologice, biologice, *logice* – mare branza – de care *nu putem trece*). A trece insa de la notziunea „flu” de trancedental (pe care, de fapt, *nime’* nu o-ntzelege & care-i , parerea mea -doar a mea – un fel de „negativ” de-al notziunii, vaga & ea, de *infinit*, la notziunea „tare” (cum o chiar face Patapievici in „Omul Recent”, ca *el* ne tat batea capu’ cu „tare” & altminterea), mie mi se pare *un pas in plus*.
Da, da, sunt mesmerizat & io de chestiunile astea, mi le pun de pa la shapteshpe ani. Nu ma simt rushinat nicidecum – rog a-mi scuza impertinentza , ca *nu-s mai prost decat ai mai „dashteptzi” pan’ chiar privintza asta*…
Dar, desigur, „joaca” cu cuvintele (care-i *totuna* cu joaca cu *notziunile*), mi-e oleaca mai *straina*, ca *de aia* nu mi-s poet.
Numa’ fain,
Nea Marin
Vous me comblez, Monsieur le Professeur!
Versul „de Cel ce este acest numar” este impresionant,
caci intelegerea poetului corespunde cu importanta
matematica a numarului „pi”, cel ce „descrie miscarile
cele mai inalnite, adica cele periodice ! Apoi, vin versurile
„care-mi spune ca, -n urmatoarea
ar’metica, numaratoarea
va inceta; …”
Ideea formidabila a poetului corespunde ideii din
matematica ca, odata acceptat numarul irational
(si transcendent), in urmatoarea etapa a teoriei se
trece peste faptul ca zecimalele numarului nu pot fi
scrise toate deoarece (paradoxal) el, numarul ce este
legat de miscarile periodice, nu are zecimalele cu
periodicitate (!), si se foloseste numarul exact cum il
descrie poetul:
„sa ni se-arate, in sfarsit
integru si desavarsit” !!
Acest paralelism uluitor intre intuitia poetului si abordarea
matematicianului mi se pare mie cel mai extraordinar
lucru !!!
Ve(ţ)i şti că la ora aceasta de gală
mă-ncercuie o
figură a cărei lungime-i egală
cu 2 Pierrot;
că,-n aria-i care egală e cu
Pierrot la a 2-a,
dacă nu plouă (sau ninge), – nici nu
strălumină* roua
decît doar sub forma, penibilă, a
sudorii umane
şi-a lacrimei care sub farduri: boia,
sulimane,
prelinge-se,-n vreme ce răpăie neos-
tenitele talgere…
Nolite tangere circulos meos!
Noli me tangere!
———-
* Cu accent pe „u”!
Multumiri pentru „explicatiile” spuse si pentru cele sugerate.
Mie imi cade bine „transcendent si irational”, pentru ca de la Poet,
aceasta „numai” „aducere in chingi” a versului actualizeaza emotia ce a durat secole a descoperirii
primului raport alogon. Emotie pe care, chiar daca o uitam, o retraim fara sa stim.
Emotia mai rece si mai „tare” a transcendentului o cuprinde (presupune)
pe cea a procedeului antiphairetic infinit.
„Iar, din nou si inca o data” se vadeste ca nu era rau cand poezia era pentru om mai importanta!
Lui Dan Barbilian (Ion Barbu) nu-i placea ca
matematicienii sa-i vorbeasca de poeziile lui si nici
ca literatii sa se intereseze de lucrarile lui de
matematica !
Daca cineva din stiintele exacte ar vrea sa comenteze
aceasta poezie ar trebui sa faca mai intai o lunga
prelegere de matematica (si fizica) pentru ca ideile din
aceste domenii sa poata fi conectate la cele ale poeziei;
sau cel putin astfel ar putea cineva din stiinte explica ce
legaturi a facut in mintea sa citind aceasta superba poezie…
Mai sus, „defel” in loc de … Cu smerenie
Oarescine e de parere ca pestii zburatori nu zboara de fel, marea/oceanul ajunge sa nu-i mai suporte si-i expulzeaza… Ceva asemanator i s-a’ntimplat lui π, partener fondator al cercului. Pe vremuri, acesta traia retras si oarecum invizibil la, unde altundeva, eπcentru , pe muchia extrafina si ultrataioasa a conventului circumferintei cu cea mai extinsa coarda subintinsa.Nu se stie ce motive au impins cercul sa se rezbeleasca si sa-l impinga pe π la vedere, unde acesta, shifonat, apare transcendent si se poarta irational. Noroc cu limba albioneasca (ah, perfido!), inca ii face si azi dreptate si anamneza genealogica: π e tot transcendental, deci aprioric si insesizabil cum era, am putea zice, in principio, ante Omnia saecula si unde va fi, de-altminterea, per omnia saecula saeculorum.
În loc de „snej” (în Apropo de…), ar fi trebuit să scriu „снеж”, – netransliterat.
Am omis numele celor doi traducători ai cărţii lui Guénon, anume: Florin Mihăescu & Dan Stanca.
Schneiges, snej, nieges.
Cele trei cuvinte-valiză din amonte reprezinte trei logodne, trei mariajuri (imaculate ca zăpezile „d’azi-an”) între germanul „Schnee”, devenit „Schneiges”, rusescul „sneg”, devenit „snej”, spaniolul „nieve”, devenit, la rîndu-i, „nieges”, – tustrele: Schnee, sneg & nieve, semnificînd „zăpadă”; sau, mai degrabă, – etimologic vorbind – „nea(uă)”, termen de sorginte (nix, nivis) latinească..
Mulţumindu-le celor ce-au apreciat poemul, adaug cîteva note necesare unei mai bune înţelegeri a textului sofisticat-ironic, „echivoc”, cu un substrat, însă, oniric propriu-zis. Căci m-am trezit cu el în min(t)e dintr-un somn, desigur, matinal.
Nu tîlcurile-i, bineînţeles, mi s-au revelat atunci, în semi-vis, căci le ştiam de dinainte, dar punerea-i în pagină, scenariul…
În cvinta poliedrelor perfecte, dodecaedru-i cel mai prestigios. După Pythagora (a cărui pentagramă o include), ca şi după Platon, de exemplu, – acesta (care e asimilabil sferei şi simbol al elementului celui de-al cincilea, eterul) exprimă universul pe de-a-ntregul.
Conform lui Léonard de Saint-Michel (citez din Dicţionarul de Simboluri al lui Chevalier & Gheerbrant) „Dodecaedrul nu e numai imaginea Cosmosului ca atare; el îi e numărul, formula şi ideea”; în ultimă instanţă, el e „Cosmosul însuşi”.
Trec peste alte „amănunte” (inclusiv peste faptul amintit de către dl Nicolae Manolache, cum că „Cina” lui Dali este inscrisă într-o asemenea figură, – pe care o are şi pămîntul Preafericiţilor, de altfel), – ca să spun că cea mai bună „călăuză” în miezul ocult, chiar mistic, al poemei ar fi al XX-lea capitol, şi anume „De la sferă la cub”, al cărţii lui René Guénon, „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor” (Ed. Humanitas, 1995):
„Schimbarea cercului într-un pătrat echivalent [adică de aceeaşi suprafaţă, n.a.] este ceea ce se cheamă cvadratura cercului; cei care spun că aceasta este o problemă insolubilă , deşi îi ignoră complet semnificaţia simbolică, apar ca avînd dreptate în fapt, pentru că această cvadratură, înţeleasă în sensul ei adevărat, nu va putea fi realizată decît la sfîrşitul ciclului.”
Al ciclului „complet şi încheiat”.
P.-S. De ce cvasi-tautologicul „transcendent ŞI iraţional”? Pentru că poezia are, din cînd în cînd, nevoie de unele silabe-n plus…
Ca şi Justiţia, bunăoară, când dă un verdict „definitiv ŞI irevocabil”, la finele unui proces „complet ŞI încheiat”!
Nu-mi propun o analiza ‘fir cu fir” :
Platon asociaza corpurile regulate cu elementele, anume:
cub — pamant
icosaedru — apa
octoedru — aer
tetraedru — foc
iar despre dodecaedru spune ca e ceea ce Dumnezeu foloseste pentru aranjarea constelatiilor pe intreg cerul.
Salvador Dali picteaza „El sacramento de la Última Cena” in cadrul unui urias dodecaedru
(ca sa spuna platonic ca avem in fata ochilor o „intamplare” care „afecteaza” tot Universul ?
ca sa spuna ca „numarul 12 e in mod paranoic sublim” ?, ca sa spuna si una si alta ?).
Compozitia e o riguroasa constructie geometrica, inca mai mult ca in cazul „Cinei” lui Leonardo,
„bazata” pe raportul de aur (cel de-l stia Fidias si fascina Scoala lui Pitagora).
In poezia lui Foarta apare o prisma dodecaedrala, adica suntem intr-un spatiu cu 4 dimensiuni
(in trei dimensiuni avem prisme dodecagonale).
Ne duce gandul la pictura „Crucificarea” a lui Dali cunoscuta si sub numele „Corpus Hypercubus”, unde
Crucea este un hipercub 4-dimensional „desfasurat” in spatiul cu trei dimensiuni.
Dar Poetul e mai radical!
Prisma dodecaedrala ar putea fi pur si simplu un dodecaedru considerat in (sau impreuna cu, sau intru)
scurgerea timpului. Poetul ne vorbeste despre Univers, asa cum „curge” el in timp ?
In fond asta ne e dat tuturor: desiram una din cele patru dimensiuni ale spatiului
4-dimensional ca Timp si ne raman trei dimensiuni in care ni se pare ca avem „permanenta” spatiala.
Dar Foarta spune „… o prismă dodecaedrală / din clar cleştar …”. Poetul vede obiectul spatio-temporal
cu toate cele patru dimensiuni, ca incremenit, adica il vede DIN AFARA spatiu-timpului!
O astfel de viziune, care pentru noi e demiurgica, avea in vedere B. Russel ca pe o concluzie a
Teoriei Relativitatii, cand spunea ca „timpul e o iluzie”.
Ne aflam intr-un vis de matematician ?
E un strop de persiflare venind de la un Magistru ?
Oleaca de gluma vedem spre sfarsit: „icoana cultului ocult / al numărului transcendent /
şi iraţional, zis π”.
Ca exista rapoarte (numere) alogon (irationale) au inteles grecii in antichitate, ca exista numere transcendente
au inteles europenii „de curand”, ca toate cele transcendente sunt irationale stiu acum (sau ar trebui
sa stie) copiii de scoala.
Versurile de mai sus suna ca (sa-mi fie iertat ca sunt prozaic): „Pasarila-Lati-Lungila e inalt pana la cer,
e chiar mai mare decat Statu-Palma-Barba-Cot !”
Nu vreau sa indraznesc sa duc „prozificarea” mai departe.
Mai ales ca am aflat de existenta „BALADEI DOAMNELOR
în vavil(l)onică transcripţie”cu faimosul vers:
„A где прекрасный снеж d’antan?”
Minunata poezie !
cine-s eu ca sa scriu ca *nu* e un *superb poem*?
Avem – noi doi – o *singura problema*: cum ca nu e prea congruent (poemul) cu titlul; rubricei („Softul Roman) – ca, asta nu ie „soft”!
Io chiar v-ashi *sugera*, cumva, sa va rugatzi de Redactzie ca sa va *schimbe* titlul *rubricii* in ceva cam asha „Oleaca de Poezie” – va rog sa-mi scuzatzi impertinentza.
V-o scriu doar pentru ca e *pacat* ca un *maestru* sa se „ezerseze” pan’ „materii” sub demnitatea dansului. Zau!
Shi-atuncea, lumea (care *nu va prea cunoashte* ca *poet*
– ma rog, mai sunt unii babalaci, ca mine, care va cunosc de pan’ vremea-n care scriatzi lirica pentru „Phoenix”), va *va cunoashte* pentru *chiar ceea ce suntetzi*: unul dintre cei mai mari poetzi (romani) „‘in veatza’…
Cu drag,
Nea Marin
Citesc revista „Observator cultural” de câțiva ani buni, din care ultimii doi pot spune că am parcurs-o număr de număr și aproape integral. Ca fiecare cititor, mi-am canalizat atenția, în special, pe anumiți autori, din rândul cărora dl Liviu Ornea, o spun cu toată sinceritatea, ocupă un loc privilegiat. Ba, am și scris, la rându-mi, un articol, pornind de la niște considerații ale D-Sale corelate cu alte câteva ale dlui Bogdan Suceavă, un articol în care ținteam o paralelă între gramatică și matematică. L-am citit, așadar, pe dl Ornea, cu suficient interes încât să-mi pot permite acum o luare de poziție, rezultat nefericit al unei uimiri care m-a lăsat fără grai vreme de câteva ceasuri. Cum n-am comentat în subsolul articolelor dlui Ornea – ceea ce nu înseamnă că nu-i admiram, de la distanță, pe dlui și grupul de matematicieni care scriu acolo – , n-o voi face nici acum, rezervându-mi dreptul de a scrie aici, din două motive: unul, că aici scriu mereu; al doilea, că articolul pe care-l am în vedere îl vizează pe poetul Șerban Foarță.
În ultimul articol al D-Sale, intitulat „Două tipuri de manipulare”, dl Ornea pornește – neinspirat – de la un pasaj selectat din articolul lui Șerban Foarță, „Despușcăriați și pușcăriabili”, publicat de „Observator…” în urmă cu câteva săptămâni. Întrucât articolul dlui Ornea se dorește a fi un apel la rigoare, la certitudine (în afirmații) și la descărcare stilistică, voi puncta, în cele ce urmează, pe cât mă ajută mintea, cele trei aspecte forte invocate de autor.
1. Despre rigoare
Spune dl Ornea așa: „Pledez doar pentru o minimă rigoare în formularea criticilor la adresa oricui.” De acord. Să vedem, însă, cum respectă dl Ornea ceea ce pretinde altora…
– Referindu-se la dl Președinte, dl Ornea spune: „Preşedintele suspendat şi-a numit adversarii politici „puşcăriabili“.” Deci „președitele suspendat”. Mai este, azi, „suspendat” Președintele? Nu. În acest caz, credem că izolarea printr-o pereche de virgule a participiului „suspendat” ar fi lămurit cititorul cu privire la faptul că Președintele a spus oarece „pe vremea când era suspendat”, altfel, s-ar putea înțelege că dl Ornea îl consideră încă suspendat pe dl Președinte, ceea ce, după mintea mea, se constituie într-o regretabilă gafă.
– Preluând citatul lui Șerban Foarță, dl Ornea scapă din vedere un aspect extrem de important în economia discursului: în textul lui Foarță – „Nu ştim exact dacă suavul puşcăriabil(i) se referea, în exclusivitate, la…” – adjectivul „pușcăriabil(i)” era scris cu italice, semn al citării, echivalent cu ghilimelele; or, textul dlui Ornea ignoră (intenționat? sper că nu! sper că este o involuntară abatere de la „rigoare”) semnul citării, ceea ce ar putea crea o confuzie în mintea cititorului. Șerban Foarță, evidențiindu-l pe „pușcăriabil(i)” spunea că acest termen „suav” se referea la (ceva); or, dl Ornea pare să insinueze că o persoană / mai multe, calificate drept „pușcăriabil(i)”, se referă la (ceva). Nu e și aceasta o deturnare a unui citat?
– Spune dl Ornea: „un cunoscut poet scrie…”. Dar mai jos, argumentând pe altă direcție, tot D-Sa spune: „Totul pluteşte în vag, acuzaţiile insidioase nu sînt probate, dar nici acuzatorul nu poate fi tras la răspundere: n-a dat nume…” Da, dl Ornea și-a sprijinit argumentarea pe un citat, dar însuși, la rându-i, n-a dat nume. O altă abatere de la „rigoare”, așadar.
2. Despre (in)certitudine
Dl Ornea consideră adverbul „probabil” din textul lui Foarță o „manipulare grosolană”. Sigur? Vorba ceea, „pe ce te bazezi?”… Pe „probabil”!
3. In cauda venenum
„Mai puţine figuri de stil, mai puţine generalizări pripite, mai multă precizie şi mai multă argumentaţie riguroasă ar face numai bine controverselor de idei şi ar duce discuţia pe un teren mult mai sigur.”, spune dl Ornea în final. Ideea nu e rea, mai ales dacă țintește ne-poeții. Mă așteptam însă ca matematicienii să fie primii care o pun în aplicare, însă, din ce-am văzut în comentariile de aici, cei care abuzează nepermis de figuri de stil sunt chiar… matematicieni! Ce-ar fi ca dl Ornea să înceapă cu dânșii?
Una peste alta, n-aș dori să se înțeleagă din comentariul meu că am vreun dinte împotriva dlui Ornea. Nici pomeneală! Dimpotrivă! Dar trebuie să spun că luarea de poziție a D-Sale – în textul unui articol, nu în comentarii! – m-a surprins neplăcut, m-a dezamăgit. Dacă ar fi fost un comentariu de subsol, poate n-aș fi reacționat. În fond, un comentariu de subsol poate fi rezultatul unei lecturi pripite, al unui malentendu, care, odată lămurit, poate schimba / repara mersul discuției. Sper din toată inima că dl Ornea – așa cum îl cunosc eu în urma unui îndelungat șir de lecturi, așa cum mi-am imaginat că este, de fapt D-Sa – regretă, cel puțin în sine și nemărturisit, această pripită luare de poziție în contra poetului Șerban Foarță. Cu privire la partea a doua a articolului D-Sale nu mă pronunț, fiindcă nu sunt în măsură să judec nici persoanele, nici personajele. Dar primul paragraf îl consider o exagerare din partea dlui Ornea, iar concluzia acestui paragraf, o regretabilă eroare.
Da, superbă poezia.
Mi-ar plăcea să citesc părerile unor matematicieni pe marginea ei.
Superba poezie !