SOFTUL ROMÂN. Habeas corpus

Dictaturile în tonuri gri-beton, ca şi războaiele-n kaki (mai puţin acelea „în danteluri“; şi netăgăduind, se înţelege, marile amoruri inter arma, aceste cvasimistice pasiuni, ba nici chiar aventurile furtive sau „sărutările furate“), sînt, în principiu, anafrodisiace, – în ciuda fantasmelor de tip erotic compulsiv ce bîntuie printre monahi, printre ocnaşi, printre ostaşi (de unde şi versurile, bunăoară, ale sublocotenentului metec Guillaume de Kostrowitzky: „Deux fusants/ Rose éclatement/ Comme deux seins que l’on dégrafe“). Acestora (războaie, dictaturi) le urmează, prompt, devergondajul, ca şi, în toate accepţiunile, corupţia: lui Robespierre, incoruptibil şi virtuos, prea-decoltata Notre-Dame de Thermidor şi uşuraticele merveilleuses, ca şi, pandant al lor, les muscadins, – tot astfel cum les années folles, războiului dintîi mondial. Libertatea ca eliberare, adică într-un stadiu incipient, e, pare-se, plurală: libertăţi (cf., între alţii, Lucian Blaga: „În teatre, strigă luminile, se exaltă libertăţile insului“ – s.m.): proaspăt dezrobiţii, liberţii, – libertini. Nu erotismul, existent şi înainte (la modul, însă, oarecum catacombal), dar ostentaţia lui, acum, triumfă; ca şi, de altfel, exhibarea avuţiei: luxul şi luxuria merg de mînă. Ipocrizia (ultimul omagiu adus, de către viciu, virtuţii) inutilă, – nu-şi prea mai pierde nimeni vremea cu arta prefăcătoriei. (Reversul e că, fără riscuri, nici oprelişti, intensitatea […]