SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (I)

Dacă un scenariu iniţiatic (noţiune de luat, aici, cum grano salis) presupune probe, etape, vămi, bariere, „paznici ai pragului“ sau „poduri ale spadei“, atunci eu, unul, am păşit cu dreptul într-un asemenea scenariu incipient… Sub aspect (să-i spunem) exoteric, lucrurile debutaseră cu bine: în Jimbolia, zonă de frontieră (cu aşa-zişii noştri „cuscri“, sîrbii), orice extraneu era suspect. E pentru ce se impunea, fără excepţie, ca un jimboleanţ să te aştepte, cu acte-n regulă, în gară, pe peron. Pe mine şi Andrei, Andrei Ujică, urma să ne întîmpine un prieten, care, însă, a uitat s-o facă. Descinşi din trenul antedeluvian, am fost împresuraţi de grăniceri. (Îi cunoşteam de un amar de vreme, din, danubiană, urbea mea natală.) Locotenentul de trei stele ne-a dat pe mîna unui caporal, care, cu kalaşnikovul din dotare, ne-a escortat la domiciliul amicului uituc, Valer. „Dacă nu-i recunoaşte, ştii ce faci!“, îi spusese, la plecare, lentul. Ce naiba trebuia să facă în caz că pe uitucul nostru prieten l-ar fi lovit o bruscă, reală amnezie?!   Era în ’73, în luna mai, şi foarte cald: jerseul galben mă strîngea ca o armură fără glorie. Eram cochet şi mă gîndeam cu groază că am să mă înfăţişez distinşilor […]