Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SOFTUL ROMÂN. Nocturnă; Viiaţa lumii
- 27-07-2012
- Nr. 634
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 16 Comentarii
Nocturnă La miezul nopţii cvasitropicale ce răbufneşte pe tăcute (făcînd să se evapore subit, cu un cuvînt al lui Baudelaire, „le riche métal de notre volonté”) în strîmta încăpere-n care scriu (sau, mai curînd, elucubrez, – în accepţiune genuină), dorita noastră zi de mîine nu năluceşte, deocamdată, decît în gînd: în, deci, temeiul imemorialei experienţe, al certitudinii că noaptea-i, dintotdeauna şi mereu, urmată de o nouă zi. Aceasta, bineînţeles, pînă la Ziua de Apoi şi/sau, pe plan individual, pînă în ceasul morţii noastre, – cînd toţi cocoşii, amuţi-vor în beneficiul altei trîmbiţi. Să venim, însă, la subiect: Luther spunînd (într-oTischrede?) că, fie şi ştiind că mîine-i sfîrşitul lumii, „dies illa“, el, azi, tot ar sădi un pom; Spinoza (Benedict sau Baruch), care consideră tristeţea ca pe un soi de involuţie: o regresiune, o scădere, o cădere din bucuria beatitudinară ce, după el, este „virtutea însăşi“ (ipsa virtus); Hegel, atunci cînd hotărăşte că perla lacrimilor noastre e nu doar exteriorizarea, ci, mai ales, înstrăinarea (de sine) a durerii proprii; Un, în fine, admirabil text sanscrit (citat de, pe cît cred, Malraux), spunînd că, după bătălie, fluturii vin să se aşeze pe hoiturile, deopotrivă, ale oştenilor învinşi, ca şi pe (care-i […]
Vă mulţumesc pentru mesaj. Îmi pare rău că, în privinţa recitatorului, aţi avut o mică deziluzie, în sensul că recitatorul ar fi putut să fie (numai că nu-i) un altul. Fără să mă dau rotund ca sfera (cea care nu mai speră, fiindu-şi sieşi suficientă, – spre deosebire de spiră, ce aspiră!), ştiu că nu recit chiar prost (în timp ce mulţi, actori au ba, recită lamentabil, – pentru că nu prea pricep textul, nici nu ştiu unde să pună virgula sau punctul. – Dar despre asta ar mai fi de spus destule). „Un mire fără căpătâi”, în fine, este un fel de parodie a pornografiei, în toate sensurile, contemporane. Mai importantă e „Clepsidra”… Aştept verdictul poliromic.
@) Şerban Foarţă
Cu-atât mai mult se cuvine păstrat linkul!
Mă bucur să aflu că dvs. sunteţi recitatorul. Dar mă şi întristez totodată, fiindcă, în naivitatea mea, am sărit în sus de bucurie, imaginându-mi că am descoperit un cititor de rând care stăpâneşte atât de bine cantitatea vocalelor… Sigur, aceasta nu înseamnă că nu mai sunt astfel de cititori. Sunt! Puţini, dar sunt! Oricum, mi-aţi făcut o mare bucurie cu această precizare.
Despre „Clepsidră”: am primit un mail de la Polirom, cu mesajul „Comanda dvs. a fost expediată” (i.e. şi „Clepsidra cu zăpadă” şi „Un mire fără căpătâi”). Vă mulţumesc pentru gândul bun şi-l păstrez pentru alte ocazii. Deocamdată sunt la faza de achiziţie, dar mă îndoiesc că le voi găsi pe toate. Voi apela, cu siguranţă, la dvs., pentru că multe sunt deja epuizate din librării (chiar şi din acelea on line); acum ştiu că nu mă veţi refuza.
N-ati raspuns la ‘cestiune’, ci la persoana. Galois e mort, de mult si de tanar, dar m-ati facut sa-mi schimb oferta : va tin cursul ‘acela’ (necesar) in franceza! De (buna) cuviinta e sigur nevoie, urgent.
Va mai dau o sansa sa raspundeti la „obiect”:
Poetii si Matematicienii jinduiesc, si unii, si altii, dupa Frumos. Doar ca, atunci cand e vorba de ceva Real si Urat, intelegerea silogismelor e de preferat Imaginatiei/Sensibilitatii/Elucubratiei. Mai
ales daca se elucubreaza in spatiul public, unde exista responsabilitate.
Nu cred că matematica ar trebui să vă facă mai infatuat decât e cazul. Oricum, nu sunteţi chiar Galois. (Sau sunteţi, – şi nu vreţi să-mi spuneţi mie.)
Voi reveni când găsi-voi de cuviinţă…
Bunule Domn,
Vad ca „elucubrati” si-n susul si-n josul paginii. Clarificati-va pozitia cu Timisoara & punctul 8, va rog. Doar daca nu ati vrut, in buna traditie autohtona, sa „aveti o parere cu care nu sunteti de acord”. Ca intelectual presupun ca aveti idee despre coordonatele GEOGRAFICE (vest-est, nord-sud) dupa care DESCRESC civilizatia, cinstea, harnicia. V-a derutat faptul ca Timisoara e in sud-vest!
Cunoasteti, desigur, si glumele „regionale” in care unii-s „destepti” iar altii „cinstiti”. Inca n-am inteles unde va incadrati. Rog reflectati si la „raportul sat/oras”, chiar daca „intelepciunea s-a nascut la sat”.
Mi-am permis sa va supar pentru ca, asa cum unii „traiesc din scris”, eu consider ca sunt „platit ca sa gandesc”; nu, nu sunt Consilier, ci doar Matematician.
Va propun un targ cinstit: daca ma lasati sa va predau un pic de Matematica (aia de inceput, cu Logica), promit sa va citesc o carte. La alegere.
Paltin Ionescu
O scurtă precizare: pe „trilurilu”, recitatorul sunt eu.
P.S. Dacă nu mai găsiţi „Clepsidra cu zăpadă”, o să văd eu câte exemplare mai am prin casă (muncă grea!) şi vă trimit unul (la ce adresă spuneţi Dvs).
Adio Punct 8:
l-ai mâncat copt!
@) Şerban Foarţă
Ştiu, Maestre.
De-aceea am şi fost rezervată (şi cuminte) în privinţa „Nocturnei”…
Mulţumesc pentru fragmentul din Dan Botta.
N-am cuvinte (în sens NU de „motive”!) să vă mulţumesc.
Vă voi scrie mai pe larg când, întorcându-ne din larg, cred că trebuie să biciuim marea a mare (cu ape amare): mă tem de marea resemnare: dacă_nu_nu!
Până atunci, vă trimit un mic pasaj din Dan Botta (Poetica lui Valéry, în Scrieri, ELU, 1968, vol. IV, p. 163): „Actul de clasicism este un act de dominaţie. Cel mai frumos act de clasicism este gestul neptunian al lui Xerxe: Xerse punând marea în lanţuri, Xerxe bătând marea cu lanţul.// Sunt sigur că, în furia lui, regele pers i-a strigat apostrofa din Cimitirul marin: Chienne splendide!”
Cu gratitudine, Ş.F.
…pentru că mi-ar părea nedrept să lăsăm la o parte „Nocturna”:
Mi-am adus aminte de Xerxes, care, nereuşind să treacă Helespontul, a poruncit să fie înlănţuită marea şi biciuită (dacă ar fi să-l credem pe Herodot, citat de Virgil Cândea în nota 46 la Divanul lui Cantemir, EA, 1974, p. 416).
Oare, la noi, care va fi potrivnic?
Biciui-se-va marea sau uscatul?
@) Şerban Foarţă
Am ajuns întâmplător acolo, pe trilulilu, printr-un search după „Ubi Plato, ubi Porphyrius?…”; m-am bucurat, de bună seamă, pentru că e un material didactic foarte util, mai ales că nu ştim cine este recitatorul.
Şi de data aceasta am ieşit – iar eu! – în câştig, încă de mai multe ori:
1. Una, că mi-am comadat la editură „Clepsidra cu zăpadă”, ca să am eu exemplarul meu. Sper să mai fie cel puţin unul.
2. Două, că am reparcurs nişte fragmente „ubi sunt?”, pe unde ştiam eu, de la Ovidiu până la Cantemir şi iar m-am convins de un adevăr: dacă la ei ne aflăm mai aproape de „vanitas vanitatum”, la dvs. suntem mai aproape de „fortuna labilis”, fără a exclude, fireşte, cealaltă variantă, cu totul, din nicio versiune.
3. Am încercat să transpun în latină textul dvs. şi mi-a ieşit cam aşa: „Alte nos refricat / Fortuna perdens; at / ubi sunt nunc / qui fuere tunc? // Multo edidere / et multo bibere / multi cecinere / vocibus citharae. // Laurum, hederae / fronte posuere / coronam sumpsere / quoad occidere…” Şi-aici m-am oprit: m-am tot gândit eu aşa cum aş putea spune „lidăr” şi „lidără”. Poate „dAEus” şi „dAE(v)a”, ca-n „etcAEtera” şi-n „magna cum laudAE”?
Şi-atunci m-am gândit că lucrul cel mai fain este să lăsăm textul aşa cum e. Dacă ar fi vrut să fie citit în altă limbă decât româna, eu ŞTIU că Şerban Foarţă ar fi putut scrie însuşi în limba în care-ar fi vrut să fie citit. Ce mi-a dovedit micul meu exerciţiu – o dată în plus, dacă mai era nevoie – este că versul lui Şerban Foarţă stă alături de limbile mari ale lumii…
P.S. Să ne înţelegem: cum bine ştim, niciun învăţat n-ar spune „ubi sunt nunc qui fuere tunc?” altfel decât pe tonul din textul de bază.
Vă mulţumesc mult pentru „trilurilu”. Habar n-aveam de existenţa lui.
Cât despre (temporale) novum nomen, omen laetum sit!
http://www.trilulilu.ro/colectie/poezie-romaneasca-contemporana-1/viata-lumii-serban-foarta
Am să umplu c-un Gînd Simplu
codrul amplu ca un templu…
pentru-a distinge-n HAOS, rogu-te :
Aprinde lin-’tr-un colţ candela lui Eminescu,
Ascute paloşele care le-ai ascuns în teacă,
Lasă-ţi peste pădure Gîndul Simplu Amplu
Şi murmură în ritmuri ancestral aborigene
Oda Maori-a Visului fără de Temeri.
De dincolo de lumile-australe din Templul Sacru Aer Foc,-Celeste
Luminile ne vor purta-ndrăzneala de-a nu mai aştepta Verdictul.
Voi fi la ora întîlnirii, n-avea temeri,
Vom sparge lanţurile nevăzute-ale orbirii
Şi-apoi vom trece mai departe printre stele
Tot îngînînd în ritmuri, astfel, altfel , Sfere.
SUBTIL ! NU-I VREME ! Arde Ţara, în Rîpă rostogol în Hău dispare ! E Dezastru ! Ideologiile ne ard Cuvîntul, Spiritul, Fiinţa !
Surprinşi şi-m-prunci-zaţi alunecăm sub glie imaginînd în plin dezastru, după crimă,
idilici paşi de doi ori „pas de deux” sau „paso doble” flamboiant sau doar fandări pe scări în hău sau labirint cînd poate, brusc, timid, un vals de Strauss chiar, sau dansuri bavareze-n chiote şi jodleruri vîrtej, şi spume de butoaie-buturugi întregi de bere.
Dar cred că-imaginile ne poartă ochiul şi imaginaţia-nşelător, cam cum azi greu e, aproape imposibil A, a mai distinge, om de om, şi bun de bun, şi rău de rău, ce să mai spun, un BUN de-un RĂU.
Să nu întortochem întortochiind o-imagine cu un clişeu voit special expreSS de propagandă USSR sau CCCR sau CANCER.
Precum atunci REALUL ADEVĂR era cu totul altul, cu totul părăsit (‘n-acel Berlin şi pîn’ la el, ‘n jumate de-Europă)
Chiar de-acel Zeu fugit speriat de-aici pentru o vreme Teribilă, teribil HĂT !
Ci mai curînd, totul era răstălmăcit de-un Diavol cred, chiar mai curînd, un Diavol Roşu pîrjolind totul în jur orice oricum Răzbunător şi-aducător d-Idei şi de Barbari.
IDEEA CIUMEI ROŞII care-a prins atunci şi timp de jumătate d’-ev a ars TOT
împrejur, perfect, şi încă azi, mai pîlpîie ascunsă transformată în aşa zişi ”oameni politici”,”democraţi” sau cine mai poate şti ce alte baliverne deocheate-rele.
Căci din păcate niciodată la învinşi nu se dansa ca la învingători, deloc !
Ci doar cum, ei struneau, fără de milă evident, flăcăii buni, eroii ce-au învins,
izbind din bici şi mătărîngi continuu ne-ncetat în ritm tătar de cazacioc mongol
TOT ce mai rămăsese viu de-a valma la un loc, copii, copile, fete şi femei, bătrîne, babe, sfinţi în lacrimi, trişti, în aer greu fetid şi scrum în valuri gîlgîind de vodcă-arzînd şi
oasele cadavrelor zăcînd pe peste tot trofee-expuse-ale-unei Victorii Absolute venite de la EST, din IAD !
Sînt Vremuri, Menestrel ! cînd nu e timp de dans cu gîtul sub satîre, baltage sau minciuni atît de legendare-ncît perverse-s dulci adormitoare de-adevăr şi viaţă.
Măiastră-ţi este vorba, ritmul şi seva care curge din cuvinte, versuri potire ne-ncetat şi majestuos precum licoarea zeilor din cer şi ţintirime, DAR crede-mă ! TU ! Prinţe, Paj Alb al pînzelor din foi de lemn subţire pergament hîrtie, albe la început, Muzici apoi, NU-I VREME azi de stat în jilţ, la dănţuit sau la băut cupe întregi de versuri dintre sfere, E TIMPUL să încălecăm un cal, doi, trei, un taur-orice şi Furibunzi să retezăm cu paloşul zvîcnind de un Curaj Nebun Capul hidos al HIDREI care ne tot îmbuibă mintea sufletul, fiinţa, neamul, ţara.
Zău, n-am înnebunit defel, CE ZICI ? Trec pe la noapte să te iau pe cal , Tineri ca niciodată să desţelenim deplin, pe veci, Cîmpiile Noastre Elizee amarnic năpădite de ciumă, buruieni şi căpcăuni ?
La noapte-atunci la trei-n tăcere ! VIN ! Prin AER !