Solidaritate pentru auto(re)cunoaștere
- 21-04-2016
- Nr. 819
-
Mihaela URSA
- DOSAR
- 2 Comentarii
După mine, diferențierile de gen în spațiul public se văd ori de cîte ori cineva justifică o anumită performanță publică sau un anumit succes/eșec social-cultural pe baze naturale: „pentru că e femeie“ sau „pentru că e bărbat“. În România, acest lucru se întîmplă tot timpul, motiv pentru care sînt convinsă că discriminarea de gen este o realitate. Partea oarecum bună este că diferențierile despre care vorbim s-au mutat din zona cea mai vizibilă și oficială a acestui spațiu, unde sînt deja sancționate de vigiliența unor ONG-uri sau a societății civile, în nișe mai obscure, în locuri unde sînt mai greu de identificat. Ca femeie implicată în viața academică și culturală, nu pot să susțin că, în momentul de față, trăiesc vreo discriminare instituțională: sînt remunerată după o grilă fără discriminări de gen, pot aplica la proiecte fără limitări de gen și nu mi se spune în față că nu mă pricep la anumite lucruri pentru că sînt femeie. Cel puțin nu în cadrele instituțiilor în care activez. Însă mi-am dat seama că lucrurile nu sînt chiar atît de democratice precum par cînd, devenind mamă, am ascultat uluită cum aceiași profesori, care mă lăudaseră înainte de maternitate pentru gîndirea mea „ca […]
Subscriu acestui text, chiar dacă problema discriminării de gen, ca de altfel a oricărei discriminări este, evident, mai complicată decât e aici prezentată. Omul este, structural, o entitate imperfectă. O formă elaborată a imperfecțiunii sale este fatalitatea discriminării, cu tot cortegiul de neajunsuri ce decurg din aceasta. Tragicul discriminării, în general și al aceleia de gen, în particular nu mai are nevoie să fie demonstrat. Cu excepții care confirmă regula, este încă mai greu și mai trist, în această lume imperfectă, să fii femeie, decât să fii bărbat sau persoană cu dizabilități, decât persoană fără dizabilități. Sigur, se ridică obiecția, nedreaptă, a victimizării ca strategie socială, discursivă etc. Dar problema rămâne, este acolo și este parțial rezolvabilă, pentru că excesele de semn contrar nu rezolvă nedreptatea mitologic-istorică, îi adaugă doar noi nuanțe. Cât despre solidaritate, aceasta este un eufemism pentru legitimarea agresivității. Dialectica stăpân-sclav și reversibilitatea rolurilor nu este doar o reverie intelectuală, ci o crudă realitate socială.
Excelent articol. Face referire la multe probleme de care m-am lovit de atîtea ori în mult iubita noastră societate românească, de exemplu misoginismul femeilor, de la cele în vîrstă, pînă la cele mai tinere. În sfera privată am văzut atît de multe femei, unele, cum am mai spus, foarte tinere, care preferă bîrfa și calomnia față de alte femei în detrimentul unei solidarități de gen. În loc să se unească și să facă front comun în fața bărbaților și a pretențiilor lor absurde cu privire la rolurile femeilor, aceste femei tinere preferă să se agreseze una pe alta ca să pară ele mai bune, mai frumoase, mai x, mai y, și astfel să-și poată păstra partenerul. Celelalte sînt văzute drept competiție la unica entitate care le validează lor valoarea: bărbatul. Eu, spre deosebire de autoare, cred că în România sîntem la un nivel atît de jos în relațiile dintre femei și bărbați încît e nevoie de o solidarizare „împotriva”, pînă să ajungem la cea „pentru”, mai avem mult. În spațiul public iarăși am văzut mult misoginism al femeilor. În primul rînd îmi vine în minte doamna Monica Tatoiu, care ne spunea din experiența domniei sale de profesoară de matematică că fetele sînt tocilare, că învăță non-stop să aibă rezultate, pe cînd băieții sînt niște geniali care bat mingea în curtea școlii toată ziua și apoi ies olimpici internaționali la materia predată de domnia sa. Sau îmi mai amintesc de distina doamnă Paula Iacob, care ne explica că atunci cînd a înșelat-o soțul, nu el a fost de vină, ci femeia cu care a înșelat-o, fiindcă nu l-a lăsat în pace. Doar amanta, ca femeie, avea obligația să fie cuminte și să nu stîrnească bărbații, mai ales ai altora, pe cînd bărbatul doamnei Iacob, ca orice bărbat, nu avea cum să nu se lase provocat, doar era bărbat, nu? Și este știut că bărbații sînt altfel decît femeile, ei nu se pot abține… Mă rog, numai două exemple, pot da 1000. Din păcate, părerile acestor „doamne” sînt transmise de nu știu cîte ori pe zi pe cel mai popular canal media: televizunea. Ajung, deci, la atîtea femei și la atîția bărbați, întărindu-le prejudecățile. Și da, desigur că femeile care nu vor să aibă copii nu sînt femei, ci niște bărbați deghizați, eventual foste femei heterosexuale devenite homosexuale fiindcă toți bărbații le-au respins…