Spovedania unei societăţi iremediabil bolnave

Spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban îmi pare o cutremurătoare radiografie a actualei societăţi româneşti. Şi nu atît a societăţii privite ca o entitate amorfă, obiectuală, ci a sufletului ei, în mare măsură inexistent sau amorţit. Afirmă regizorul, întru început, în chip de pregătire sufletească a spectatorului, că piesa se doreşte a fi – dacă cineva încearcă o clasificare – un teatru documentar ori, poate, în viziunea Tatianei Niculescu-Bran (autoarea unei cărţi inspirate de „cazul Tanacu“), un mister contemporan. Este într-adevăr toate astea, dar şi mai mult de-atît. Nu se doreşte judecarea uneia sau alteia dintre părţi, mai afirmă regizorul, dar tu, spectator, în starea răscolitoare în care te cufundă acest spectacol, simţi că o admonestare se impune, dacă nu o judecată propriu-zisă. Personal, am simţit piesa ca pe un strigăt, ca pe un ţipăt din toţi rărunchii, ca pe o palmă pe obrazul gros al unei Românii care se vrea a fi modernă, europeană, în pas cu globalizarea, şi totuşi e atît de plină de umbre, de mici infernuri, pe lîngă care trecem cu toţii nepăsători…   Ce ne cutremură?   A cui e vina că într-o asemenea societate s-au putut petrece grozăvii ca la Tanacu? Totuşi nu […]