Nu știu cîtă trecere mai are literatura română la cititorii din România. Nu știu cît interes mai au editurile pentru istoria literaturii române și pentru corifeii ei, dincolo de programele școlare și de canoanele impuse, mai mult sau mai puțin oficial. Nu știu dacă studiile „serioase“ și lipsite de frivolități, de formulări zglobii, de cancanuri, de umori și resentimente, de pamflete etc. pot găsi cumpărători și admiratori. Dincolo de capriciile unui public cititor inconsecvent și năzuros, nu lipsesc, totuși, de pe piața editorială cărți ce abordează teme foarte „serioase“, oricît de greu digerabile ar fi acestea pentru marele public. O carte precum Ulysses 732. Romanul unui roman a lui Mircea Mihăieș, un excelent studiu dedicat capodoperei lui James Joyce, ar putea fi un bun exemplu pentru ceea ce înțeleg eu prin carte serioasă. Ca și cele selectate și comentate de mine mai la vale.
De la Paris, de la București sau de aiurea, din Japonia, să zicem, pe unde mai „teatralicește“ cîte ceva, George Banu ne surprinde mereu cu cîte un volum, la care merită să reflectezi mai îndelung. Nu neapărat pentru că ar fi o carte nouă, ci pentru că George Banu vine tot timpul cu idei pline de prospețime, cu abordări și interpretări inedite sau cu analize complexe. De data aceasta, prin Cehov, aproapele nostru (Editura Nemira, 2017, în excelenta colecție – trebuie subliniat – „Yorick.ro“, coordonată exemplar de criticul de teatru Monica Andronescu, traducerea din limba franceză fiind realizată de Vlad Russo, după originalul Le théâtre d’Anton Tchekhov, apărut în 2016, la Lausanne, în Elveția), avem o relectură a întregii dramaturgii cehoviene, dintr-o perspectivă mai largă, plecînd, pe de o parte, de la analiza intrinsecă a începuturilor și fixînd locul și rolul primelor piese cehoviene în ansamblul operei. În Platonov sau în Ivanov – piesă de tranziție, cum o categorisește George Banu –, se deslușesc viitoarele teme majore ale autorului, disecate, rînd pe rînd, cu mare atenție. Pe de alta, criticul analizează cele patru capodopere – Livada de vișini, Trei surori, Pescărușul și Unchiul Vania – care, toate laolaltă și fiecare în parte, ascund și devoalează deopotrivă intențiile autorului Insulei Sahalin. Cehov, fără să ajungă la abisalitățile unui Dostoievski, nu este mai puțin interesat de ceea ce se întîmplă la nivel profund cu eroii săi – cu frămîntările, neliniștile, disperăririle și năzuințele acestora –, oameni de tot felul, mai mult sau mai puțin „de prisos“, învingători, învinși sau resemnați ai vieții.
Minunate fotografii ale lui Cehov însoțesc volumul. Cehov nu mai este „contemporanul nostru“, cu formula lui Jan Kott, ci devine „aproapele nostru“, așa cum îl fixează, în chip firesc, printr-o atentă lectură, bunul său cititor de la Paris, George Banu. O excelentă relectură a lui Cehov – a textului și a spectacolelor deopotrivă – este acest volum care umanizează, dacă mai era cazul, un om și așa dedicat nu doar teatrului, ci în primul rînd oamenilor. Multe referințe biografice sînt bine exploatate. Doctorul Cehov rămîne alături de personajele sale, dar și de noi. De aici acest aproapele nostru, care ni-l face și mai simpatic pe lunganul, chefliul, ochelaristul, afemeiatul, mereu vesel-trist prietenosul domn Anton Pavlovici. Mi-l închipui șezînd pe terasa casei de la Melihovo, la un ceai sau la o vodcă, cu George Banu, surîzînd amîndoi. Cehov întrebînd cum mai e cu arșița din Africa, Banu interesîndu-se cum merge relația cu Putin și dacă a văzut filmul lui Oliver Stone dedicat liderului de la Kremlin… Celor interesați de subiect le recomand și monografia Cehov a lui Virgil Tănase (apărută inițial la Gallimard și, recent, la Tracus Arte).
Profesorul clujean Andrei Marga, ardelean get-beget, fost rector la Babeș-Bolyai, fost ministru al Educației, fost ministru de Externe, fost președinte al ICR, cu prezențe în comitete și comisii dintre cele mai prestigioase, a publicat de curînd o nouă carte: Absolutul astăzi. Teologia și filozofia lui Joseph Ratzinger (Editura Meteor Publishing, 2017, cu o introducere – datată 4 ianuarie 2017 – semnată de același Andrei Marga și cu o notă biografică a fostului papă Benedict al XVI-lea [2005-2013], nesemnată de această dată, ambele extrem de utile pentru percepția corectă a celor doi protagoniști ai cărții, autorul și eroul său). Cartea nu este propriu-zis o monografie care să îmbrace personalitatea și vasta operă teoretico-filozofică a unui mare teolog din ultimele două secole – îmi declin competența aici, operez doar cu materialul clientului –, ci adună multe și diverse studii, prefețe, postfețe, conferințe, recenzii, diferite comentarii, care, aglutinate, dau un fel de „journal en miettes“. Andrei Marga pune în valoare relația specială dintre ideile filozofice ale prelatului catolic german și propriile idei și viziuni filozofice. Filozofia și teologia sînt percepute complementar. Texte dense, cu multe trimiteri, cu o bibliografie selectivă pe măsură. Pe scurt: o bună introducere în lumea ideilor filozofice, în concordanță cu ceea ce înseamnă liturghie, pastorație, știință, rațiune, credință, familie și, nu în ultimul rînd, problemele Europei sau ale întregii umanități. De care este legat Sfîntul Părinte, fost (și apropiat) colaborator al Papei Ioan Paul al II-lea, cel care a venit cu o nouă viziune asupra lumii contemporane, avînd în dreapta lui un gînditor de talia lui Joseph Ratzinger. Pentru una ca mine, insuficient introdusă în problemele catolicismului – deși n-aș zice nici că aș fi cine știe ce expertă în ortodoxie, chiar dacă mi-am mai vîrît nasul prin ce au scris D. Stăniloae și Steinhardt sau prin Biblia tradusă de Gala Galaction –, cartea de față a fost mai mult decît utilă. Mi-a redeschis interesul pentru o zonă mai puțin frecventată, pentru aspectele teoretice ale spiritualității religioase, dîndu-mi totodată o poftă nebună să reiau cărți de filozofie lăsate de izbeliște din motive puerile. Cred că și pentru alții ar fi un îndemn revenirea la bibliotecă și refuzul milioanelor de prostioare de pe Youtube, Facebook sau Twitter.
Două volume puse sub genericul Rebreaniana. Studii, articole, documente (Editura Academiei, 2017), reunind peste 1.000 de pagini dedicate editării întregii opere a lui Liviu Rebreanu într-o monumentală și unică ediție, sînt semnate de Niculae Gheran. Care Niculae Gheran? Colțul buzelor se duce în jos, în timp ce sprîncenle se arcuiesc în direcție opusă. Niculae Gheran este un distins filolog, istoric și critic literar, un remarcabil editor român, care și-a risipit peste patru decenii dintr-o viață dedicată cărților și autorilor români, pentru a edita opera completă a lui Liviu Rebreanu într-o ediție critică, așa cum se spune, ca la carte, fără fisuri. Niculae Gheran, despre care a scris zilele trecute și Nicolae Manolescu, starostele breslei scriitoricești din România, este unul dintre vechii și ultimii mohicani ai lumii editoriale/literare/culturale românești. (Cu bunele și cu relele ei, așa cum a fost.) Cele două volume adună între coperțile ei, pe criterii bine stabilite de acribiosul filolog editor, aventura unei ediții critice, eforturile editorului de a duce la capăt un proiect ambițios, lupta cu diversele forme ale cenzurii de dinainte de 1989, bombănelile și nervii irosiții după 1989 pentru a suplini lipsa de fonduri (uneori și de interes…) necesare pentru a duce la capăt proiectul. Doar tenacitatea, răbdarea și, nu în ultimul rînd, ambiția unui bun știutor de carte au făcut posibilă o astfel de aventură. Dacă la ediția Eminescu, la care s-a lucrat decenii, de la Perpessicius la Vatamaniuc și Petru Creția, tot am mai avea cîte ceva de lucrat – se pare, de exemplu, că anumite texte trebuie scoase, ca neaparținîndu-i lui Eminescu –, la ediția Rebreanu mereu s-a mai adăugat cîte ceva. Corespondență primită, corespondeță trimisă, variante, manuscrise noi, care apar prin fel de fel de arhive de provincie sau pe la rubedeniile, nu puține, și mereu clevetitoare, ale lui Liviu Rebreanu. Tot acest efort, cu opinteli și, în mod cert, cu sudalme nemărturisite, este acum concretizat în cele două volume ce completează ediția critică Liviu Rebreanu. La acest capitol al edițiilor critice, cultura română nu stă tocmai grozav. Nu avem o ediție critică Nicolae Iorga, nici una dedicată lui Mircea Eliade sau lui Constantin Noica, chiar dacă cele mai importante cărți ale lor s-au reluat cu diverse ocazii. Mă bucură apariția celor două volume – care, la o adică, se puteau numi și Gheraniana, pentru că personajul principal e Niculae Gheran, mereu prezent, dezinvolt, de-a lungul celor o mie de pagini.
Aici, în România, trăiește, scrie, ia atitudine, bombăne sau tace, dar și publică, nu foarte des, scriitorul Augustin Buzura. Recent intrat în Clubul Octogenarilor – cum elegant se exprima Radu Cosașu despre seniorii României, ultimul pe listă fiind istoricul literar și jurnalistul filolog Gelu Ionescu (îi urez un călduros „La mulți ani!“ și din acest colț de pagină) – la rîndul lui, lipsit, încă, de o ediție critică a operei. Beneficiar însă, foarte recent, al unui volum intitulat Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar – antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin (Editura Tracus Arte, 2017).
Angela Martin deschide această antologie de texte critice cu un studiu însoțitor și explicativ-analitic, Destinul literar – între cenzură și libertatea de receptare, care pune cîteva accente necesare pentru înțelegerea unei opere și pentru perceperea corectă a unei atitudini. Nu aș zice că sînt solidară cu tot ceea ce afirmă această excelentă traducătoare din spaniolă – dar și ani buni companioană a prozatorului la conducerea ICR și a unor reviste postdecembriste –, dar cred că e bine că apar astfel de cărți. Că Ion Iliescu și Traian Băsescu au introdus clivaje adînci după 1989 este adevărat, e un fapt ce produce, din păcate, efecte și azi. Dar cărțile (inclusiv acelea ale lui Buzura) rămîn. Lecturile critice sînt diverse. Plecînd de la diverse cărți – Absenții, Orgolii, Vocile nopții, Refugii, Drumul cenușii, Recviem pentru nebuni și bestii, Raport asupra singurătății (fixația lui Buzura pentru cuvintele care cuprind doi de „i“ în titlul cărților se menține și după 1989…) – și trecînd prin publicistica despre care se exprimă Constanța Raveca Buleu, Constantin Coroiu, Ion Pop, Adrian Dinu Rachieru și Răzvan Voncu, se ajunge la un grupaj, „Libertatea prin cultură“ (conținînd foarte interesante puncte de vedere formulate de Ion Simuț, Nicoleta Sălcudeanu și de foarte tînăra Oana Purice) și, în final, la o perspectivă personală (subiectivă), prin trei texte ale Angelei Martin. Sigur că est-etica se confruntă cu estetica, arta romanului, mai ales a prozatorilor din Est, atingînd nu puține chestiuni delicate. Bune articolele lui Mircea Iorgulescu, un critic literar care l-a susținut și apreciat pe Augustin Buzura de la începuturile lui în ale literaturii, bune și textele critice și la obiect ale Biancăi Burța-Cernat și ale lui Paul Cernat.