Un punct neelucidat al personalității lui Pollio rămâne relația cu Gustul. Umbra compactă a militarului și politicianului de carieră se dilată în silueta patronului literaturii, protector și prieten al lui Virgiliu și Horațiu, care i-au dedicat amîndoi poeme, prezidînd cenacluri literare cu participări distinse, el însuși poet și recitator. Administratorul de provincii, beneficiar al complexelor relații dintre exercitarea puterii militare și economia Republicii, e un edificator de instituții: Atrium Libertatis (alegere îndrăzneață de nume în perioada cînd Octavian August crea structurile dictaturii imperiale); biblioteca publică (realizată ca răspuns la un proiect nerealizat al lui Cezar, comandant admirat și prieten); colecția de artă atașată bibliotecii.
Rămîne deschisă însă chestiunea relației lui Gaius Asinius Pollio cu artele văzului. Cum se raporta la lumea formelor istoricul și literatul atît de atașat în practica sa de instrumentul privirii? Care este, în ultimă instanță, capacitatea lui de a decide asupra unei moralități a formelor, corespunzătoare moralității conceptelor? Pînă azi, relația oamenilor celebri (sau cel puțin „puternici“) cu lumea cuvîntului e simplificată de un cod intrinsec al valorilor comune. Există, desigur, literatură proastă adorată de plebe, și scriitori îndoielnici care se pun în slujba unei clase politice cautînd în propagandă compensație pentru lipsa valorilor proprii. Dar, dincolo de această zonă îndoielnică, teritoriul cuvintelor este guvernat de consens: există cloaca, unde nu sînt valabile judecățile de gust, și există restul, unde judecățile de gust se pot alinia sau confrunta, după caz.
Oamenii celebri (puternici sau nu) și oamenii cu opinii apreciate public în lumea conceptelor nu au însă o relație garantată cu universul vizibilului. Complexitatea acestei lumi e de ordinul concretului, înainte de a fi de ordinul abstracțiunii ideilor. Iar concretul este haotic, imprevizibil, lesne de corupt. Concretul bun (adică frumos) nu e același pentru toți. Nu există consens în felul cum ne decorăm casa ori propria persoană, nu frecventăm aceleași locuri din oraș, nu favorizăm în jurul nostru aceleași semne ale civilizației momentului. Or toate acestea, și multe altele pe lîngă ele, constituie cultura văzului. Sînt parte a unui discurs fără cuvinte, dar mult mai puternic decît cuvintele. E discursul Gustului în lumea infinită a privirii.
Faptul că ne asumăm propria apariție socială e unul dintre detaliile semnificative ale felului cum privim și cum judecăm ceea ce privim, în totalitate. Există o holistică a văzului, nu doar a cuvîntului: spune-mi cum privești și îți spun ce citești. A-l savura pe Platon sau pe Didi-Hubermann și a te îmbrăca ca o țoapă sînt două lucruri care nu se compensează. Lectura de calitate e subminată de gustul prost în ale lumii vizibile. De ce? Pentru că lumea vizibilă e prima și ultima manifestare a spațiului public, iar concretețea acestuia decide gradul de civilizație al momentului.
Spațiul legilor, cel al teoriilor filozofice, cel al speculațiilor bancare, cel al romanelor și odelor versificate, cel al teatrului și muzicii – tot atîtea spații publice. Dar ele sînt guvernate TOATE de spațiul fizic al urbei unde noi deambulăm îmbrăcați și împodobiți conform gustului vremii sau conform unor capricii chestionabile, unde ne mișcăm printre clădiri, ruine, monumente și gunoaie decise și produse de către puternicii zilei și acceptate apoi de către plebe. Iar acest spațiu este expresia cea mai directă a mentalului colectiv și – în ultimă instanță – a ceea ce va rămîne din noi, din agitația noastră, pentru judecata posterității. Oasele momentului, curățate de carnea putredă a vorbelor, vor fi roase fără milă de cîinii istoriei.
Chestiunea gustului a fost întotdeauna așezată în intervalul dintre plăcere și utilitate, dintre frumusețe și morală. Sursele noastre de înțelegere a gustului din Antichitate fiind cu precădere literare, judecățile ni se îndreaptă îndeosebi către a doua categorie, mai ușor de cuantificat textual. Frumosul și perechea sa, urîtul, sînt concepte relative; binele și răul, cu sclavii lor inseparabili – utilul și inutilul – sînt personaje bine conturate ale teatrului artelor. Există un pasaj în care Cicero își ceartă art dealer-ul (ca să aducem la zi nomenclatorul profesiei) pentru că sculpturile achiziționate în vederea decorării vilei sale nu corespund funcțiilor de reprezentare și simbolisticii sociale căutate de către marele om politic și orator. Tonul ironic și lejer este absolut adorabil, dacă ne gîndim la vîrsta memorabilă a textului; dar ceea ce rămîne relevant pentru discuția de față este opacitatea în fața limbajului specific al văzului, judecarea artei conform unui cod extraneu – al moralei exprimate cu mijloacele literaturii. Sculptura și pictura trebuiau, sugerează Cicero, să se conformeze conceptului de exemplum, să ilustreze o anumită valoare morală, să creeze emulație în exercitarea binelui.
Desigur, realitatea antică are și ea infinite nuanțe: există cercetări amănunțite asupra evoluției colecțiilor de-a lungul istoriei romane, cu observarea unor fluctuații în proporția de falsuri de epocă, corespunzînd unei evoluții în specializarea colecționarilor, a căror exigență crește pe măsură ce colecțiile devin dedicate spațiului privat. Cu cît spațiul public se degradează, cu atît funcția de reprezentare a acestuia devine o retorică fără conținut. În perioada tranziției de la Republică la Imperiu, cînd plebea și politicienii se mai mișcau conform vechilor principii de reprezentare și dialog, arta valoaroasă era găzduită în forum. Atît Iulius Cezar, cît și Pompei aveau locuințe modeste; colecțiile lor de artă, acumulate ca pradă de război, erau expuse public, demonstrînd succesul campaniilor militare ce garantau curba politică ascendentă a Republicii. Războiul era, în mod evident, o sursă importantă de venituri pentru actorii direcți, dar decorum-ul justei împărțiri a rolurilor și beneficiilor, pe de o parte politicienii atotputernici, responsabili pentru binele plebei vulnerabile, pe de alta plebea însăși, atentă la privilegiile politicienilor, funcționa și la acest nivel – al spațiului reprezentării. Forumul era deopotrivă un loc de exprimare a puterii, dar și unul de educare a celor mulți. Și, mai ales, era un spațiu al continuei negocieri între cei ce guvernau și cei ce se lăsau guvernați. Decăderea treptată a pactului social a dus la privatizarea accesului la arte și – în consecință – la o privatizare a Gustului.
Imagini din expoziția Autopsia lui G. Asinius Pollio, de la Galeria Calina, Timișoara (28.10-24.11.2017). Curator Liviana Dan. Mulțumiri speciale Alinei Cristescu pentru sprijin. (Copyright Călin Dan)