T-shirt. Cîmpuri magnetice

În 1992 am călătorit prima dată la Istanbul, îmbarcat cu o eroică inconștiență într-unul dintre acele autocare ale foamei, care duceau primii mici antreprenori români spre mirajul bazarelor cu marfă ieftină și proastă, menită să marcheze societatea în continuă tranziție a României. Din acea călătorie absurdă și expiatorie, pe care mi-am impus să o fac împotriva tuturor evidențelor (inclusiv a posibilității de a lua avionul), țin minte cîteva imagini disparate: o jumătate din parbrizul frontal era spartă și înlocuită cu o bucată zdravănă de placaj. Autocarul era ticsit de lume cu sacoșe uriașe, pline de marfă pentru schimb, în special țigări; la apropierea de frontieră, vecinii încercau să îmi plaseze cartușe de țigări proaste, în baza evidenței că eu nu participam la micul trafic și, deci, aș fi putut da o mînă de ajutor. Trec peste brutala încolonare la graniță, cu vameșii urlînd și scotocind frenetic prin bagaje, totul sub lumina orbitoare a unor reflectoare cocoțate pe stîlpi uriași de beton. Era noapte. Era noapte tot timpul, deoarece printr-o bizarerie a memoriei nu mi-au rămas de atunci decît scene petrecute în întuneric. Culminînd cu oprirea, nejustificată și nesfîrșită, chiar la intrarea în Istanbul, în acea zonă gri, dezolantă, la fel […]