Pe cîinele bunicilor îl chema Sașa. Întotdeauna. Indiferent de sex, talie sau tip de corcitură – era Sașa. Veșnic priponit(ă) într-un lanț scurt, lîngă cotețul prăfos. Veșnic agitat(ă). A fost un singur Sașa tratat cu demnitate, fără lanț. Nu am înțeles de ce. Era un ciobănesc alb care se atașase de mine și nu lăsa pe nimeni să mă atingă. Probabil mă asimila cu o oaie. Avea un caracter autoritar, nu știu ce s‑a întîmplat cu el, de fapt. Nu am amintiri de la acea vîrstă – Sașa cel mare e un cîine virtual, din poveștile părinților.
Conform unor calcule retroactive mai serioase, Tonga s-a născut de fapt undeva în noiembrie 2013. În ianuarie 2014, după frenezia sărbătorilor, ne-am dus la piața de animale din Colentina cu scopul precis de a cumpăra un cîine. Atmosferă mahmură. Pe maidanul asfaltat era un singur vînzător, care a scos de sub jacheta îmblănită un fel de jucărie din pluș negru brodat cu smocuri de culoarea tutunului uscat. A fost o întîlnire predestinată. Dar pentru că graba nu părea în ordine, am decis că era necesar un timp de reflecție. A doua zi, dis-de-dimineața, am sunat, anxios, să nu mi se spună ca marfa se dăduse.
În clasa a zecea citeam pe sub bancă traducerea în franceză a romanului lui Llosa – Orașul și cîinii. N-aș fi bănuit atunci că, în scurt timp, voi avea și eu parte de violența rituală a serviciului militar, dar țin minte că lectura ilicită mi-a făcut o impresie puternică. Nu știam nimic despre autor, literatura sud-americană încă nu intrase în bagajul meu cultural; Paz, Rulfo, Bioy Casares, Borges, Marquez, Sabbato, Guillen, (???), toate aceste nume aveau să se prăvălească peste mine mai tîrziu. Mi-au rămas peste timp doar atmosfera lugubră, delirantă, a violenței din școala de cadeți, și două cuvinte magice, care au rămas unite pentru totdeauna: orașul și cîinii.
Primele amintiri cu Tonga, din etapa cînd nu avea încă un nume, sînt contradictorii – pe de o parte, energie frenetică, pe de alta, relaxare totală. Cîinele era minuscul, dar ataca fără complexe cele mai mari volume din casă – perne, haine, picioare de scaun. Se mișca în cercuri rapide, adulmecînd urme interesante și lăsînd pe covor un desen labirintic de urină. După care cădea într-un somn profund, indiferent unde, de preferință la încheietura dintre cotiera și speteaza canapelei sau în adîncitura scaunului de lîngă șofer. Dovada inteligenței relaționale a venit foarte devreme. Primul bol de lapte al cîinelui a fost pe măsura vîrstei – capacul de plastic al unui borcan de iaurt. Cînd se golea, Tonga îl lua delicat în bot și îl plasa cu precizie la picioarele cui se nimerea prin zonă – time for a refill.
Fîntîna pentru cîini pe care am gîndit-o în 2007 nu era o propunere de monument, ci o afirmație polemică. Orașul este al cîinilor, în aceeași măsură în care este al oamenilor. De la cîinii cinici (kynikos) ai agorei antice la cîinii vagabonzi ai metropolei contemporane, la cîinii în lesă ai suburbiilor gentrificate, cîinele este animalul definitoriu al urbei. Vagabond sau întors la sălbăticia originară, el domină lanțul biologic al orașelor distopice, unde resturile nu se ascund în pubele, ci se consumă, la vedere, și unde tot ce e viu se supune regulilor lanțului trofic – mănînci și ești mîncat. Priponit de un țăruș în curtea mahalalei, el e prizonierul emoțional al unei relații de subordonare în care nu are nici un rol, în afara celui de sonerie și alarmă famelică. Ești mîncat de rugina lanțului, ești digerat de neputință, încet. Cocoțat pe pernele canapelei sau ale mașinii, împopoțonat cu funde roz și lese cu sclipici, îndopat cu dulciuri sau supus unor diete bio-savante – asta e a treia etapă a mîntuirii, transformarea din animal în status-symbol și produs de marketing personal. Indiferent cît de educat și/sau cît de generos în relație cu animalul, omul consumă cîinele în interes propriu. Cîinele cultivă omul pentru satisfacerea intereselor sale diverse, de unde se deduce ori că animalul e mai subtil, ori că sustenabilitatea e apanajul exclusiv al speciilor „inferioare“.
Totala încredere era dublată de o infinită circumspecție. Tonga ne urma fără rezerve oriunde, iar în momentele de repaus găsea întotdeauna un mod de a avea contact energetic direct. De preferință, cu spatele lipit de gambă sau, mai bine, așezîndu-se confortabil cu fundul pe laba piciorului, ca pe un taburet stradal. În același timp, orice vietate în afara speciei umane era fie ignorată, fie studiată cu rezervă. Apropierea altor cîini era suportată cu un fel de jenă, ca și cum adulmecarea reciprocă nu mai ținea de exercițiul cunoașterii, ci era un ritual dubios. Conflictul milenar cu pisicile era inexistent pentru Tonga, ca și felinele înseși. Țin minte cum, într-o plimbare nocturnă, a stat și s-a uitat un timp nesfîrșit, cu un fel de mirare lipsită de expresie, la ghemul de țepi al unui arici care se panicase la apropierea cîinelui. Singura vietate întîmpinată cu o curiozitate neobosită era bipedul antropoid, de la care se aștepta un singur lucru – admirația manifestă.
Am crescut și probabil m-am format în curte, la bloc. Era/ este un cartier de construcții P+4, unde ne-am mutat cînd șantierul se mai tîra încă, neîncheiat. Avantajul acestei situații dinamice era că aveam la dispoziție nu doar maidanul dintre clădiri, ci și apartamentele aflate încă „la roșu“ (de fapt la gri, pentru că se construia deja cu beton), unde puteam fuma, pe lîngă un inventar impresionant de scoabe din fier, tuburi „Berman“ (nume de folclor urban pentru tuburile de plastic folosite la îngroparea cablurilor electrice în pereți) din care se făceau pistoale cu dop, doze de rețea, spre a nu mai pomeni carbidul cu care confecționam mici bombe artizanale, detonate prin bălțile adunate după ploaie. Muncitorii erau o prezență amorfă, de salopete murdare și de voci stridente. Ne descurcam.
Într-o zi, întreaga populație pestriță și guralivă a curții a încremenit la o apariție de dincolo. Era un cîine scheletic, complet lipsit de blană, cu pielea sîngerie și cu ochii astupați de un amestec de nisip și puroi, orb, șovăind pe picioare, mișcîndu-se lateral și emanînd în jur o teroare aproape palpabilă. Soluția a venit din zona clasei muncitoare, al cărei cinism de sorginte rurală față de animale a determinat precipitarea. Cu fluierături și lovituri de cazma, fantoma cîinelui urban a fost împinsă în groapa de var. Animalul se cufunda, buimac, încet, în pasta albă-cenușie, în timp ce aceleași cazmale aruncau deasupra, cu grabă, nisip din grămada cernută pentru betoane. Gaura s-a umplut cu o materie afînat-vîscoasă, care se mișca spasmodic în ritmul respirației cîinelui îngropat de viu. Cineva a găsit un bolovan mare – de fapt un conglomerat de cărămizi și mortar rămase din demolări, și l-a aruncat cu dexteritate fix în locul unde pămîntul gîfîia. Asta a fost tot. De-a lungul anilor, terenul s-a umplut de pămînt, s-a nivelat, a fost un loc de parcare provizoriu, apoi s-au construit deasupra trei garaje. Undeva, dedesubt, gîfîie cîinele.
Intro
Îţi aminteşti de cîinii demolărilor?
Cîinii lui Ceauşescu, moşteniţi de Iliescu,
ignoraţi de Constantinescu
şi lichidaţi de Băsescu?
Bucureştii au fost! Sînt! Şi rămîn!
Un turn de ţărani cu ograda în balcoane.
Un mall cu boschetari pilind fier betoane.
O parcare cu mitocani telefonînd din gipane.
Cîinii de la demolările dictatoriale
S-au prăsit printre realizările epocale
Din era burţilor pline
Şi capetelor goale.
Te interesează cum trăieşte cîinele?
De azi pe mîinele.
Te excită cînd vezi cîini cu casă
Şi cîini fără casă?
Oameni maidanezi şi oameni de rasă?
Îţi dă orgasme
Sărăcia cu spasme?
Te bucuri că s-au dus aurolacii?
Că pe boşorogi i-au luat dracii
Şi i-au plantat pe centură
Cu iarba în gură?
Atunci ţi-ai găsit rostu!
Nu sta ca prostu’,
Vino să vezi că
ORAŞUL E AL NOSTRU!
(Călin Dan, Aripi pentru cîini, 2007)