T-SHIRT. Plierea

Mă trezesc, cum se întîmplă uneori pe timp de caniculă, cu o melodie umplîndu-mi cutia craniană ca pe un difuzor intrat în rezonanţă cu surse îndepărtate. E Walk Like an Egyptian, piesa lui Liam Sternberg, de pe albumul Different Light (The Bangles, 1985). De ce mă duce Mnemosyne la acest moment de acum fix treizeci de ani? Şi brusc am revelaţia: Gradiva nu e memorabilă datorită unghiului neverosimil al piciorului drept, cu planta atingînd solul la 90˚, doar cu degetele. Ceea ce o fixează în memoria noastră afectivă este fermitatea piciorului stîng, cu talpa aderînd complet la suprafaţa de înaintare, aderenţă care nu e împotrivire ci – din contră – garanţie a mişcării. Soluţia e veche, Gradiva reia mersul-ca-stază al sculpturii egiptene, pe care, însă, îl fracturează simetric: un picior glisează pe sol, promiţînd haptic înaintarea, celălalt acţionează vizibil pentru realizarea ei. Între Hathor şi Gradiva e o ruptură teologică, nu doar stilistică: prima aparţine unui univers al alunecării, al armoniei dintre moment şi proces, al continuităţii lipsite de fricţiune; a doua se află într-o lume a opoziţiilor dialectice, unde mişcarea nu e garantată în absenţa efortului, şi unde acţiunea devine la fel de importantă ca şi consecinţele ei. Lumea […]