Tonga în ceaţă. Amsterdam, 2004. Foto: Călin Dan
Prima mea locuință la Amsterdam a fost pe Djambistraat, în cartierul Dapperbuurt. Căsuțele pitice erau divizate în minuscule apartamente cu intrare direct din stradă. Era ca într‑un sat pescăresc frizon, doar că înșirat nu de‑a lungul străzilor acoperite cu nisip, ci pe caldarîmul cu piatră cubică ce caracteriza, la acea vreme, orașul. Piața, una dintre cele mai vii ale Amsterdamului, aduna populația pestriță a zonei: surinamezi, indonezieni, antilezi, indieni – etniile fostelor colonii. Din cînd în cînd, cîte un cuplu stingher de turci sau marocani, recognoscibili după pavoazul femeilor.
Apoi am urcat pe hartă spre centru, într-un fost squat de pe Rozengracht, bulevardul care taie în două cartierul Jordaan, inima istorică a orașului. Întemeiat (spune legenda) cu secole în urmă de grădinari italieni, cartierul e faimos pentru frumusețea canalelor și pentru cîrciumile pitorești, unde localnicii cu nasul acvilin și părul creț (trăsături, zice-se, moștenite de la ipoteticii strămoși latini) cîntă din suflet melodii locale cam în genul romanțelor de pe la noi. Strada mare însă era un hub musulman. De la biserica protestantă cu două turle severe, cenușii, convertită în moschee, la numeroasele restaurante, brutării și băcănii din jur, totul era o fojgăială antreprenorială susținută de emigrația turcă. Prezența arhitecturii religioase dădea unuia ca mine, venit din realitatea mai rudimentară cultural a Estului Europei, un aer vag suprarealist și chema reflexe defensive din școala primară unde învățasem despre aspirațiile europene ale otomanilor, despre asediul Vienei și pașalîcul de la Buda, cuprinzînd în administrarea sa și Transilvania etc. etc.
Avantajele imediate au șters rapid rezervele cu caracter istoric. Posibilitatea de a consuma döner, börek și sarailii impecabile a funcționat proustian, amintirile bune legate de Balcani triumfînd asupra suspiciunii. Duminicile de vară erau animate de procesiunile colorate, cu steaguri roșii, ale PKK (Parti Karkerani Kurdistan – Partidul Muncitorilor din Kurdistan), care alegeau probabil neîntîmplător aceeași axă urbană pentru a reaminti Amsterdamului că Turcia este într-un conflict armat sîngeros cu una dintre minoritățile sale importante.
Tot Balcanii m-au purtat către Ten Katemarkt, locul cu cel mai bun măcelar din zonă. Turc, evident. Discuțiile despre tranșarea cărnii de oaie au fost urmate în mod firesc de conversații despre valori culinare comune, despre frăția fotbalistică româno-turcă (un subiect spinos pentru mine, neștiutorul) etc. Chestia s-a complicat cînd am ajuns la femei. Interlocutorul meu, un băiat tînăr, născut-crescut în Amsterdam, m-a iscodit cum mă descurc în zonă. Cînd i-am spus că sînt căsătorit cu o localnică, mi-a explicat că fetele de pe acolo sînt ușuratice, bune să ieși cu ele la distracție, dar neeligibile matrimonial. Și el? El își va aduce soție din Turcia. Alea sînt fete serioase. Nu mi-a fost clar dacă lipsa lui de tact mă privea și pe mine sau avea o altă țintă. Cu timpul, m-am lămurit – între fetele ușuratice nu se înscriau doar „olandezele“ (aici se înscriu generic toate etniile fostului imperiu colonial), ci și turcoaicele care, la fel ca măcelarul meu halal, erau născute-crescute în Olanda.
Acestea, la rîndul lor, îi consideră pe congenerii de aceeași etnie niște țărănoi retrograzi și abuzivi, neeligibili pentru o femeie cu personalitate și autonomie socială și financiară. Drept care soluția e una simetrică, ele își „aduc“ soț din satele anatoliene, un bărbat harnic, muncitor și, desigur, dependent de pașaportul și acumenul social și lingvistic ale soției. Copiii vor crește în limba turcă, deoarece părintele de import nu va ajunge niciodată să vorbească în mod fluent olandeza. Și totul va fi resetat la punctul zero: băieții rezultați din aceste căsătorii mixte cultural își vor căuta o soție cinstită în Turcia, fetele idem. Nu am reușit să îmi clarific o nedumerire: de ce nu se contaminează matrimonial frații și surorile din aceeași familie în mod reciproc, prin relațiile de grup ale celuilalt gen? Presupun că tocmai din motivul atingerii culturale, care îi face impuri pe turcii localnici: întoarcerea la origini pentru găsirea unui partener de viață și de perpetuare biologică are implicații profunde.
Am cunoscut o astfel de familie mixtă tot în context imobiliar. Aveam, din motive fără importanță, nevoie de o casă pe durata verii. Am fost pus în relație cu o israeliană tînără și descurcăreață, care m‑a asigurat că are o piață bună pentru asemenea cereri dificile – în comunitatea turcă. Cum nu păream să înțeleg, mi-a explicat, amuzată, că vechii emigranți economici, care au trudit toată viața în poziții modeste pentru Statul olandez, au binemeritat de la acesta nu doar salariu și pensie, ci și o locuință – tot modestă – cu chirie subsidiată de primărie. Pe perioada verii, aceste cupluri în vîrstă se întorceau în satele natale, închiriind apartamentele cu profit. Ei cîștigau un ban (ilegal, ce e drept, dar ce contează?), noi, cei în nevoie, aveam un loc unde să punem capul, toată lumea era mulțumită. Am zis Aferim!, am văzut locul, nu rău, pe lîngă Vondelpark, m-am întîlnit cu fiica gazdelor.
Era o femeie relativ tînără, dacă reușeai să citești vîrsta prin îmbrăcămintea tradițională, informă, cu imprimeuri pestrițe și fade și cu inevitabila basma, care pentru noi e sinonimă unei ruralități din secolul trecut. Vorbea o olandeză perfectă și din conversație rezulta că lucrează în zona de mid-management, la o companie oarecare. Soțul era un bărbat falnic, înalt, brun, cu o mustață tipică. Nu vorbea nimic, dar cînd a aflat că sînt român, a rostit cuvîntul magic: Hagi. Amîndoi am rîs. Părinții doamnei erau în vacanță. Eu am rămas în casa lor cîteva luni bune. Era o vară caniculară, stewardesele de la KLM, care locuiau în număr mare pe strada mea se întindeau la plajă pe trotuare, toată lumea își tîrșîia șlapii la supermarket, serile se mînca al fresco pe balcoane, cu lumînări și lampioane. Un vis.
Într-o dimineață o plimbam pe Tonga (cocker spaniel, la acel moment avea trei ani) undeva în zonă, pe terenurile de tenis ale unei baze sportive. Cîinele inspecta mirosurile, eu încercam să mă trezesc. În perimetru apare un grup de puști marocani, fumînd. Se uită la noi, discută ceva între ei și, din senin, de nicăieri, o petardă explodează la cîțiva metri de cîine. Tonga își continuă impasibilă tura – e un cîine de vînătoare cu gene solide. Eu nu – deci mă sperii și mă îndrept rapid spre tinerii artileriști, în timp ce sun la 112. Junii belicoși o iau la fugă. Poliția mă asigură că știu despre cine e vorba și că urmăresc cu atenție acel grup turbulent. Etc.
Băieții turci sînt dați la școală și apoi puși să muncească în afacerea familiei. Educația se face, de la pubertate, pe linie paternă, în vechiul spirit militar. Bărbații sînt disciplinați, harnici, curați, cu simțul ierarhiei. Familiile turce din emigrație sînt supuse presiunilor naționaliste ale diferitelor asociații sportive, culturale, înființate și finanțate în mod tacit de lupii cenușii. Sau poate, mai nou, de alte formații similare ale „statului profund“ (deep state). Bărbații între 18 și 38 de ani trebuie să efectueze stagiul militar „acasă“. Păstrarea cetățeniei turce este o chestiune de onoare.
Băieții marocani sînt trimiși pe stradă, să se afirme cu pumnii. Absenteismul școlar și problemele de socializare sînt pe măsura absenței tatălui din circuitul educativ. Între tineri există o categorie mai greu gestionabilă, cu apetență pentru delincvență minoră, conflicte de cartier, etc. S-a creat pentru aceștia așa‑numita categorie de buurtregisseur – o persoană din același grup social și etnic, cu o vîrstă și o personalitate care impun respect, și care e menită să medieze între tinerii dificili și oficialități.
Absorbția celor două etnii în clasa politică și în elitele culturale e lentă. Acum cîțiva ani, a apărut tendința imigrării: tineri absolvenți ai celor mai bune universități olandeze, afirmați deja profesional și provenind din familii de emigranți turci, au început să contemple și să implementeze întoarcerea în metropolă. Turcia apărea cu un loc unde sînt multe de făcut, unde libertatea antreprenorială și posibilitățile de ascensiune profesională erau mult mai mari. Tot ce scriu aici este de domeniul trecutului recent, dar probabil Olanda va căuta să își salveze prin izolaționism strategiile de coabitare, ferindu‑se de excesele pe care le aduce emigrarea în valuri. Petardele multiculturalismului rău înțeles pot fi ignorate doar într-un mediu care își construiește cu inteligență metodele de asimilare ca metode de apărare. Tonga era impasibilă pentru că își făcea plimbările într-un context unde drepturile canine nu sînt dedesubtul drepturilor omului, ale oricărui om.