Tabloidul şi covrigul

Am promis, acum mai bine de şapte ani, tot în paginile revistei Observator cultural, că n-o să mai votez niciodată în această ţară. Tatăl meu murise atunci, la final de ianuarie, într-o Românie la fel de indiferentă faţă de moarte şi faţă de viaţă, într-un spital judeţean în care se supravieţuia (sau se murea, după caz) numai cu şpagă. Intuiam atunci, cînd făceam publică această promisiune faţă de mine însămi, că lucrurile nu se vor schimba în bine prea curînd. De fapt, mă gîndeam că nu se vor schimba niciodată, cel puţin nu în această viaţă din interiorul căreia ne exprimam, eu şi alţii, tot mai amar gustul, opiniile, revolta. Ceva, totuşi, s-a schimbat, dacă am ajuns să-mi pun şi eu celebra de acum întrebare: „Eu cu cine votez?“. În ultimii doi ani precis s-a întîmplat ceva. Am atins o limită a limitelor. Un capăt al răbdării. Mi-am dat seama de asta într-o dimineaţă cînd m-a izbit în metrou (cum se întîmplă cu lucrurile pe care le vezi zi de zi, fără să le observi cu adevărat) masca generalizată a călătorilor: tabloidul şi covrigul. Uniforma unei actualităţi în care neputinţa o fi ea omenească şi de înţeles (că doar „nu […]