TANDEM. Largo con arco
- 09-05-2014
- Nr. 721
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 16 Comentarii
Largo con arco Sînt unii, cîţiva, ce au arta de-a nu lăsa să-i schimbe soarta în flaute, din care,-apoi, să cînte (1.); nu-s chiar toţi cimpoi, „cimpoiul veşted luncii“ (2.)… Însă, dacă laşi soarta, neconstrînsă, ea,-n violoncel, cînd aşa-i arde, te schimbă,-ntr-unul cu cinci coarde (cum contrabasul cel maro- roşiatic, – graţie coardei do), după ce-ţi bate,-n os, cinci cuie… Al cincilea, poate că nu e decît un bonus, la căluşul ce ţine corzile întinse ca tu să-ţi treci, apoi, arcuşul pe ele, cu puteri ne’nvinse de chinul copleşindu-ţi gamba de biet unijambist, a ta, pe care cînţi cum ai cînta pe-o violă de demult, a gamba, care va fi adus cu cel de-i zicem, azi, violoncel – şi-i o vioară mai albastră (3.), adică un violon-ciel, în timp ce roşie-i vioara noastră şi feminină e, în cel mai înalt grad… O, şi ce linii, ce curbe, ce meandru tandru, ca-n bronzurile lui Cellini (4.), e-n lemnul său de palisandru, că Somnambula lui Bellini din stînga, îl aude-n somn şi (((((făr’ s-o dibuie vreun domn cu-auriculare fante: f-uri, – care,-n sonorele gherghefuri, va fi dormind, cuprins în tramă de vis ce nu se mai destramă, iar ăl de buzele-şi […]
In insemnarea mea de mai sus, Botero e doar semn de punctuatie , détente comique (comic relief), si cam atit. Si-o fi zis Dumnezeu, de la o vreme: „Daca spaniolii tot ‘si-au tras’ redondo din de-undare, atunci sa fie, la urma urmelor, si Botero…” . In grafica ce ne e propusa de domnul Banus, de-unduarea/revarsarea e, natural, curgatoare, caligrafie in miscare , poate fi vazuta (si ascultata), cum se vede miscarea citoplasmei (intuitiv, pentru cei mai putin sensibili, se poate folosi exemplul fotografiilor cu multiple/succesive/ time-lapsed expuneri ale unui subiect unic …), si versurile prelungesc curgerea melodiei iconografice. La Botero nu cred ca reusesc sa vad curgere. Ca exista o revarsare, curgere, de-undare in staticitate mi-a reamintit comentariul baudelairian ce ma ghida in vizionarea halei angrosiste (mi-e greu a-mi reprima rautaciosenia…) cu revarsata carnalitate rubensiana de medicista dedicatie: „Rubens, fleuve d’oubli…, oreiller de chair fraîche où l’on ne peut aimer…” (nu mai putsin, totusi, dimpreuna cu ale altora, un sanglot ce vine sa se stinga pe tarmul eternitatii Domnului).
Pictura lui Botero (am vazut o mare expozitie acum 2-3 ani la Budapesta) e net superioara celei a lui Bombois pentru ca e spatiala, iluzia de 3D e remarcabila. Am vazut si Bombois – un fel de peisaj (nu mai retin unde, probabil in Franta) si mi-amintesc ca de la distanta mi-am spus: uite-l si pe Vames! Nu degeaba „cota” lui Botero a trecut de cativa ani bine de un milion pe cand a lui Bombois ramane la un sfert din acesta. Dar unde sunt, in lista opulentelor, creatiile genialului flamand, primul adevarat businessman al artei (ca tot vorbeam de „cote”)? Doar „carnurile” sale produs-au un faimos adjectiv sinonim – dar mai elevat – cu grasan(a).
Sa nu uit: majoritatea sculpturilor lui Botero sunt totusi oribile. Mult sub frumusetea (relativa si ea) planturoaselor in bronz ale lui Maillol de care dau intotdeauna cand ajung in gradina Tuilleriilor.
Apropo de redondanţa lui Botero, – aceasta mi se pare o pastişă (întreprinsă cu tupeul propriu artiştilor contemporani) după pictura lui Bombois (numele căruia-l întrece,-n rotunjimi, pe-al pictosculptorului din Columbia). Supraopulente vor fi fost (ca un elogiu al fertilităţii) şi Venus cea din Willendorf, ca şi aceea din Lespugue; iar mai apoi, unele nimfe de Maillol; pentru ca un Fernand Léger să celebreze, senin, o clasă muncitoare rotofeie şi decerebrată.
Nu ştiu dacă Fernando Botero îl admiră pe pictorul „naiv” Camille Bombois; dar opulenţa (feminină, mai cu seamă) e a acestuia din urmă. Cu diferenţa că Bombois este senin, căci, aş spune, „viu şi natural”; în vreme Botero, pe cât cred, cu tot comicul grotesc al său, e trist ca orice epigon şi monoton ca orice pasticheur.
Asta-seara am dat de volumul de scrisori al etern-inamoratului de Tamara re-aparut la Polirom. Sunteti „andrisantul” catorva zeci de misive, maestre Foartza, unele insotite de superbe poezii: Sa nu citeasca, sa nu scrie / Ci numai doar poet sa fie.
M-a mirat ultima letera din 1999 care se incheia cu rugamintea lui EB catre domnia-voastra de a-i transmite urari – printre altii – lui MM. Ori zilele astea nu am auzit nici o zicere macar din calitate de concitadin de-a domniei voastre privind marlania pontoasa cu „batran” (chestia cu „fascist” e doar dovada tembelismului indus de multiplele lovituri la cascacacopilot). Sa fie Basescu atat de diabolic?
Comentariile domniei voastre, stimate domnule StPaul, la TANDEM-urile noastre bimensuale, sunt nişte mult prea docte exegeze pentru a nu necesita, la rândul lor, o exegeză tot atât de competentă.
Vă mulţumesc.
Voi reveni curând.
În antepenultimul mesaj, am scris greşit: corecţie, în loc de corectură!
Zăngănitul armelor ne face să nu ne mai prea auzim… lăuntric.
Cât despre „cimpoi[ul veşted luncii], cum aş putea să-l, vai, dispreţuiesc? În niciun caz în „definiţia” lui Ion Barbu.
Du reste, la cornemuse amuse
très bien un Roi sans autre mus(iqu)e!
Am zis „bronzurile” lui Cellini”, incluzând într-asta şi orfevrăria, – acest sculptor fiind mai mult ein Giesser (un ceea, cu un vocabul compromis, înseamnă „turnător”) decât ein Meissler („cioplitor”, adică).
Vă mulţumesc pentru corecţie: uitasem că e(ra) din aur. (În rest, pe viu nu am văzut-o niciodată.
Multzumesc de corectura. Mea culpa, dar in asa din ce in ce mai asurzitor zanganit…
Oaresicum invechit in frecventarea Tandem-ului si consumindu-i bilunar pretextul grafic si ecou-i poeticesc, o idee a ajuns sa ma bintuie (si, desigur, fandaxia-i gata…) ; in numarul curent, probabil mai abitir decit in numeroase altele, imi veni iar a spune: Tandemul asta-i redundant! Traitor intr-un context in care, de exemplu, “a fi fost declarat redundant” seamana spaima (caci inseamna ca tocmai ti-ai piedut slujba), ca sa nu intretin tensiune si sa nu cauzez inutila arcuire a sprincenelor, spunind ca eikon-ul de azi e redundant ma gindesc la ceea ce imi sursura adesea grafica banusiana a Tandem-ului: tratarea formei rotunde/rotunjite da seama de ceva ce se misca intre voluptate, obsesie si pasiune (ca sa nu zic patima…). Caci intru inceput redundantsa a fost o (re)de-undare, o revarsare a undei ce nu putea fi decit tot unduitoare(ondulatorie). Din asta , mai apoi si-au tras spaniolii redondo-ul si la redondez (oare ce-ar fi fost Don Quijotte far’ de rotunjorul Sancho?). Iar daca pe Godot inca-l mai asteptam, Botero a si venit… Revenind, insa, inregistrind imaginea re-deundanta, ochiul inregistreaza si muzica acuatica a clipocitoarei unduiri si, ca urmare, imi pare natural sa ascult, cu ochii mai intii, largo-ul poetic legendant, care nu-mi pare mai putsin re-deundant, diseminator de muzicale rotunjimi (à propos, in spanioliceasca, la redonda e, in muzica, si numele notei intregi) prin vocabule denotative dar si prin sonul si sonoritatea articulatiei. Nu stiu sigur cita relevantsa va fi purtind cifra (cifra si zero avind etimon comun rotunjimile arabescului ‘sifr’, golul rotund, zero) insa, luind versurile la rind, am (vai!!!) contabilizat mai bine de 111 ocurentse de vocale ‘rotunde’ (cu terminologia bazei articulatorii le numesc pe ‘o’ si ‘u’), adeseori amplificate de circumstantsa ‘agravanta’ a consoanelor lichide). Si e, citusi de putin, captivanta aceasta mecanica rectilinie -si tenuta- a arc(us)ului, care, ca la viorile lui Verlaine si ca la violoncelul solist din Tandem, ne des/cinta rotunjimea, re-deundeaza…
Si-mi amintesc, la rindu-mi de un film despre o vioara rosie care, ca si Orlando-ul VWoolf, a trait/traversat patru secole. Vioara era rosie pentru ca lacul de finisaj fusese amestecat cu singele decedatei tinere neveste a lutierului.
Tempo: largo ; expresia : arioso dolente ; acompaniament: pauloncel.
….e din AUR, maestre. Crupa Amphitritei parca e mai unduioasa decat in desen – stiu ca m-am rotit de cateva ori in jurul capodoperei celinniene pe vremea cand nu se furase.Flautul n-as zice ca e opus cimpoiului, exista o inregistrare a Amazing Grace la cimpoi extraordinara. Sigur, nu se compara cu familia violoanelor (d’Ingres?). Sunt curios ce atzi fi scris azi, in plina „campanie”, daca in desen era si un trombon.
Domnule, ati comis un lapsus (inocent): nu armele, muzele tac.
In original: Inter arma silent musae.
Cand zangane armele razboiului, armele tac.
Întreabă-mă să te întreb!
(Îmi cer scuze că vă tutuiesc; dar altfel n-are haz zicala.)
Nu vi se pare simptomatic pentru nivelul nostru cultural, ca si estetic, ca o bijuterie ca Tandemul de mai sus nu suscita niciun comentariu? De cele mai multe ori, disputele din revista sint de ordin oarecum politic. Zic „oarecum” pentru ca nu de politica e vorba, ci de cel mai penibil politicianism: polemici intre fanatici sau absurzi, intre partizani de rea-credinta.Nu vi se pare trist?