„Dragă Şerban […], mă obsedează «asasinatele» bijuteriilor arhitecturale, fie acestea la Paris, la Bucureşti sau aiurea. – E vorba, în cazul de faţă, de vila dr. Nanu-Muscel, din Piaţa Romană, lăsată să cadă în ruină ca s-o demoleze cu sufletul în pace!“ (Tudor Banuş).
Prin camerele
vechilor vile lăsate să cadă-n paragină,
picamerele,
dând iama-n podele şi mobilă,
vor mai scrie o pagină
de nobilă
urbanistică. – Buldozerele
şi macaralele cu gât de lebede,
ce populează ozerele
lui Piotr Ceaikowsky, îşi vor intra repede-
repede-n rol,
căci urbea are nevoie de mall,
de malluri,
unele mai înalte
decât alte-
le…
Atunci, de prin beci şi subsoluri
(subsolurile vilei dr. Nanu-Muscel),
fi-vor scoşi, cu mascaţii, squatter-ii;
printre ei, baba, care, din pricina scoaterii
din casă,-l va afurisi într-astfel: „Usce-l,
maică, boleşniţa!“–, pe, adaug eu, mai-marele
urbei,
adică primarele
ce-ar fi sămânţa zurbei
ăsteia apocaliptice, cu-njurături de sfinţi
şi candele,
cu „dentium stridor“
(i.e. scrâşnet de dinţi)
şi celelantele.
Răstimp în care vechiul ctitor
uscăţiv,
pustnic făr’de sânge-n
obraji, la sân îşi strânge,-n
singurătate şi tăcere,
ca-ntr-un tablou votiv,
ca pe odoare,
ctitoria cu-nveliş de tablă verde –
şi-l doare
c-o va pierde,
neavând, ’napoi, cui o mai cere…