Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Mulţumirea cea de sine
O nouă rubrică bilunară susţinută (cu un desen) de Tudor Banuş & (cu o poezie) de Şerban Foarţă; rezultatul acestei întîlniri artistice: TANDEM
- 25-10-2012
- Nr. 647
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 7 Comentarii
Mulţumirea cea de sine A fost odată un domn ud ce ţopăia-n delir şi nud pe-un plaur garnisit cu papuri, de parcă nişte etnohapuri ar fi tras el, pe nări sau gît; fără pereche de urît, dar cu un zîmbet larg, – nu doar întredeschis ca un fermoar, ci şi cu zimţi ca fierăstrăul ce-i spinteca în două hăul lăuntric, – cu acest prilej, jucînd şi rolul de gîtlej. Domnul cînta la fierăstrău cu însuşi abdomenul său şi gîtu-i isprăvit c-un cap beat, parcă, de vreun etnohap. Pîn-om găsi un doctor vrednic să spuie: hapul, de ce-i etnic, să-i dăm ocol acestui plaur al broaştelor cu ochi de aur, al notelor: optími cu mutră de broască… Printre broaşte,-o cutră de broască bea tutun, – ce-a boască miroase,-n timp ce nici o broască n-ai să deschizi cu cheia sol privind, cu ochi de broască,-n gol… Doar ochii nudului au pleoape- le-nchise, nefiind aproape- le nici al broaştelor şi nici al verzii papuri de aici, al verzei verzi de neaici, al stelelor, pe cerul ud, tot verzi… Cu care domnul nud nu are, iată, nici în clin şi nici în mînecă, – prea plin de […]
regret că trebuie să ai şi tu de-a face, din cauza, în parte, şi a mea, cu felurite personaje, mai mult sau mai puţin fictive, care se autovictimizează şi, resentimentare, sunt mieroase… Regret că trebuie să duci şi tu în cârcă… rima!
Scumpe Maestre,
Noi basarabenii, cărora apăsările istoriei şi nepăsarea fraţilor noştri de dincoace de Prut ne-au croit o soartă atât de vitregă, suntem aşa cum ne-au descris toţi criticii din restul patriei-mume care s-au aplecat asupra creaţiilor noastre literare: provinciali, neîndemânatici, anacronici şi lipsiţi de rafinamentul pe care Dvs vi-l dau cunoaşterea limbilor străine şi călătoriile prin ţările la care noi nu îndrăznim decât să visăm.
De un singur păcat cred însă că n-am putea fi învinuiţi: de păcatul complacerii cu starea noastră începătoare şi nedesăvârşită, cu înapoierea şi încetineala minţii, moştenite de la moşii şi strămoşii noştri. Tocmai fiindcă suntem obişnuiţi cu izolarea şi plânsul, cu deportări şi inchiziţii, e ceva în noi care nu poate nicicând uita, vorba bietului Mateevici, “Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin ce-n valuri pierde ai luceferilor sfeşnici” şi care ne împiedică să ne uităm mereu în cristalul nimicniciei noastre, şi să punem mereu aceiaşi veşnică întrebare: “Oglindă-oglinjoară, cine-i mai frumoasă-n ţară?”
De aceia permiteţi-mi să vă spun, deşi nu sunt pentru moment decât o simplă şcolăriţă venită din ţara semibarbară de la Răsărit, că problema “mulţămirii celei de sine” este mult mai complicată, iar repercusiunile ei asupra moralului şi firii moldo-valaho-transilvane mult mai adânci şi mai atotprezente decât o lasă să se bănuiască poemul Dvs mai mult optimist decât satiric, şi desenul de un grotesc prea liniar şi rudimentar care l-a inspirat: boala e mult prea întinsă şi pretinde instrumente de o altă factură, mai puţin dependente de caricatură şi recursul la schimele fără perdea, pentru a putea fi ilustrată la acest nivel.
Cu aceeaşi admiraţie (dar şi cu speranţa că veţi consimţi să răspundeţi la întrebările pe care nu le mai pun),
a Dvs adânc respectuoasă,
Hadârcă Leontina
Duduii Adela, Dependentei, dlui Contrabasist (sic!) şi dlui Daniel StPaul (autor al unei exegeze de mare erudiţie şi fineţe), le răspund, emoţionat şi fără grai, cu un vers al lui Arthur Rimbaud:
„C’est trop beau ! trop ! Gardons notre silence.”
In vremile acestea de trai sincopat si disponibilitate minimala as fi fost ispitit sa ma opresc la ludicul epicitatii de stirpe moralizanta al nivelului imediatetii. Si totusi, vocea si constantsa ratiunii (“la poésie exprime des idées et des choses de manière indirecte…la mimésis n’est que l’arrière-plan qui rend perceptible le cararctère indirect de la signification …”) m-au somat la trezire : trebuie mers “dincolo”. Dincolo de, sa zicem, nuditatea quasi-comerciala, acaparanta –si, prin asta, vulnerabilizanta- ce pare sa dea ton continuumului epic-liric, forma specific poetica a spatiului-timp, si care interpeleaza prima vista in poezie, e.g.: est nudus in rebus, nudus gordianus si, mai ales, nudus operandi. Acesta din urma este cheia de acces spre labirintul profunzimilor poetice, nudus operandi cu fierastraul fiind semn(al)ul unei invitatii la introspectie. Imagistica imediata ne impune o forma depresionara de/un avatar al unui/ capitan de plai, recte un umectat si delabrat hidalgo de plaur cu manifestari deliro- tremendice, cotropit de un irepresibil puseu seautongnostic, si care, cu arma din dotare (ferastraul), purcede la un haruspiciu autoinvestigator dar si previzionar care sa valideze bazele unei inebranlabile automultumiri. Depasind insa acest fronton, descoperim cu surprindere o drama romantica a… plaurului. In primul rind, plaurul are o problema identitara; daca e intrebat direct: “Esti plaur?” el raspunde fara ezitare “Ba, laur!” (ceea ce si explica de ce anume gravura pare a ne trimite cu gindul la minunata faptura care e zombalul). Drama lui e insa si aceea a iubirii (inca) neimplinite. Undeva se ascunde o plaura… Cu putina acribie o debuscam: “…PLAURA(l) broaştelor cu ochi de aur…”; Nu ne putem pronunta daca in ochii plaurului, insa cu siguranta da, in ce-i priveste pe cei ai lectorului , plaura ipostaziaza fie un ecou petrarchian (evident in onomastica) fie, atunci cind plaurul examineaza inexorabila trecere a cite unei plaure cu nuri irezistibili, una dantesca: “Tanto gentile e tanto onesta pare/ La donna mia quand’ella altrui saluta…”
N.B. Inceputul acesta de excurs intru ale indirectiei poetice il datorez vigilentei argusistice de exceptie ce semnaleaza privirii, atit upstairs cit si downstairs (adica aici, in subsol) minunatul dreamscape al blajinei rivalitati dintre Brobdingnag si Lilliput precum si suprematia incontestabila a antibasescienei iubiri de poezie. Acestei vigilentse ii aduc ofranda mea omagiala: “Hail to thee, blythe Spirit!”
Chapeau bas!
Excelent! Felicitari!
se vede ” de la o posta”:
cei care sunt antibasisti, cei care nu fac temenele/ ploconele/ salamalecuri lui Basescu, (chiar? Chiar!) acestia mai au timp si de umor, si de desene, si de poezii, si de
„să-i dăm ocol acestui plaur
al broaştelor cu ochi de aur”.
ceilalti sunt ocupati cu „lovitura de stat”, cu „puciul”, sunt in general foarte nervosi, indispusi, acri si pusi pe harta.
ce lectie de frumusete, ce armonie, cat galanton, domnilor Foarta si Banus!
poezie minunata de la cei injurati varsata!
Felicitari pentru rubrica, am citit-o cu delicii si cu incantare. Bravo autorilor, bravo revistei care-i gazduieste!
Felicitari pentru noua rubrica, atat redactiei, cat si mai ales autorilor! Tudor Banus este un artist plastic desavarsit (dovada, intre multe altele, ilustratiile la Enciclopedia Zmeilor, cartea lui Mircea Cartarescu). Serban Foarta, la randul lui, a comentat in versuri picturi mai mult sau mai putin celebre (sper ca va aduceti aminte de Un castel in Spania pentru Annia!). Picturile acelea apartineau unor artisti defuncti. Acum, face pereche cu un grafician in viata, pe desenul caruia „brodeaza” o mica fabula savuroasa.
Un tandem perfect! Ii doresc viata lunga.