Alchimicelor nupţii
numai cei puri li-s martori,
iar nu urâţii tartori
ai silnicei corupţii
a cărnii celei date
verminei, drept merinde,
cât va să se perinde
pe leşurile date-n
arendă maicii hume
din care-nfloare,-n luna
lui martie, cea cum luna
de galbenă, anume
narcisa, – zisă,-n graiul
de-odinioară, fulie.
Ci martie, mai sau iulie
sunt fără noimă-n Raiul
alchimic, care,-n loc
de orice calendar,
ne dă o cale,-n dar,
ce duce către-un loc
unde narcisa, rouă
drept lacrimi, are-n pleoape,
iar, dacă plouă, ape
filosofale plouă,
în chip de ploi de aur
a căror pânză lină,
de coaja-i cabalină
dezbracă un centaur,
în parte sau de tot, –
cu ajutorul unui
schelet… Nu ştiu: Nebunu-i
cel ce, ca la Tarot,
însufleţeşte-agapa
şi-i făcător de punţi
în toiu-acestei nunţi
a focului cu apa?…
Şi fricii-i este frică chiar de frică-ncît nu strică să avem un pic de bună sfîntă frică,
Căci frica pune fugii mii de tălpi picioarelor înfipte-n gură-n-creier pe un cînt stîlcit
Pe stern semnal de troglodit cu schepsis aducînd a mort deşi-ncă viu de fasoneală stearpă
Boală,
Ce sens ar mai avea atunci cînd doar curajul ar conduce-o turmă-n plină haită şi-n devălmăşeală ?
Am fost surprins (dar nu de tot…) sa ma intilnesc cu autoportretul alchemic al domnului Tudor Banus ; ne miscam de la perspectiva alchemica botanic (ah, nu rezist tentatiei, plant-uros) intemeiata ( a se vedea „Circulatum minus Urbigeranum, or the Philosophical Elixir of Vegetables”) prin balneo vaporoso si/sau mortificatio inspre abisalul mitografiei alchemice jungiene . Iti vine sa exclami: o proiectio prinsa in delict de transmutatio!…
(… iar cînd Nebunu’-i mare meșter în jocul focului cu apa
și în lacrimile-rouă dintre pleoapele Narcisei i se-ntrezărește fața,
cartea Lunii sau a Stelei se confundă cu-n Valet, iar Faetonul poate fi un As de pică
în creuzetul alchimiei nupții găsi-vom, oare, o cale-n dar spre leacul pentru frică?)
,,a cărnii celei date
verminei, drept merinde,
cât va să se perinde
pe leşurile date-n
arendă maicii hume”
Poetul ne încântă aici cu o mirabilă antropologie lirică: carnea trupului este perisabilă, efemeră, ajungând hrană pentru microorganisme, dar conotând și mizeria lumii, damnata marginalitate umană, existențială, morală etc. Apoi, aceleași vremelnice trupuri sunt simbolice resurse financiare pentru huma din care vin și-n care ajung, inevitabil. Și, nota bene, vocația maternă, mitică a pământului este, astfel, confirmată: precum o mamă geloasă, elementara humă își vrea înapoi progeniturile, iar ele se întorc, spășite, cuminți, inexorabil, la dalbele, drăgălașele sânuri ale naturii eterne. Iar climaxul poetic stă-n acel ambiguu-implacabil ,,cât va să se perinde”.