TEATRU. Afrimisme: despre clasici şi Almodóvar

Afrim e un adjectiv. A nu se lua în nume de rău, în general sînt puţini, foarte puţini acei artişti al căror nume ajunge să fie folosit atributiv şi descriptiv, şi nici prezentul, nici istoria nu sînt neapărat drepte: Fellini a devenit adjectiv, Godard, nu. În teatrul românesc, cred că, recent, doar Mihai Măniuţiu a mai dat naştere la adjective (şi substantive, deopotrivă). A fi un astfel de adjectiv se traduce prin capacitatea artistului de a crea universuri recognoscibile, prin identificarea lui cu anume practici scenice, preferinţa pentru anume teme şi recurenţa unor motive (arhipomenitele mirese măniuţiene, personajul-raisonneur „prostul satului“ afrimian). Vorbesc deci despre artişti care impun un stil personal, marcat şi recurent, pe care-l recunoşti în orice spectacol şi care serveşte drept comparaţie (nedreaptă, se prea poate) în „încasarea“ multor sau oricăror altor abordări ale subiectelor pe care şi le-au „adjudecat“.   Ca regizor-adjectiv, Afrim are două viteze: cea a teatrului de artă şi cea a teatrului-jucărie – cu o mostră a acestuia din urmă (Trei surori, Sfîntu Gheorghe, 2003), de altfel, a şi ajuns, prima dată, „în gura tîrgului“. Întîmplător sau nu, exact genul de giumbuşlucuri din epoca Surorilor cehoviene revine în altminteri inteligenta sa adaptare după Jocul […]