TEATRU. Bonele filipineze sîntem noi

În cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta, unul dintre evenimente (poate nu pentru toată lumea) a fost premiera celui mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu, Solitaritate, produs în cadrul proiectului european „Cities on Stage/ Villes sur Scène“. E prima dată cînd Gianina Cărbunariu lucrează „individual“ într-un teatru public (la Cluj, Roșia Montană pe linie fizică și pe linie politică a fost un proiect colectiv dramAcum), iar cele cinci scene ale spectacolului pun în discuție fațete distincte ale culturii sociale românești: segregarea socială (ca pretext, construcția zidului ce desparte la Baia Mare comunitatea rromă de șosea), exploatarea angajaților captivi (exemplul bonelor filipineze din România), naționalizarea postmortem a personalităților și arghirofilia Bisericii Ortodoxe Române, clasa mijlocie a „tehnocraților“ la un pas de sărăcia lucie, disperarea și incertitudinea de care nimic nu te poate proteja și în fața cărora poți claca în orice moment. Orașul-machetă (căci artificial) te strivește, în Solitaritate, prin simpla lui materialitate.   Să începem cu (din nou) o lămurire conceptual-teoretică. Cît de „documentar“ e teatrul pe care-l faci? S-a spus despre spectacolele tale, aș putea spune că de la mady-baby.edu încoace, că aparțin acestei direcții, teatrului documentar – iar această „afiliere“ acoperă, practic, tot […]