TEATRU. Corporalitati de ocazie

Ken Park, ultimul dintre filmele lui Larry Clark, e o pelicula cu si despre adolescenti, „capcanati“ in universuri familiale sarite de pe fix – unul e crescut de bunici burghezi din alt secol, un altul are un tata obsedat de un model fix al masculinitatii dovedite prin forta, o fata e transformata de propriul parinte in substitutul de feminitate si sexualitate al mamei moarte, un tinar puber isi incepe viata sexuala cu vecina-mama a prietenei oficiale si e invitat la masa de duminica a fericitei familii… Sexualitatea e de altfel o dimensiune incipient-dominanta a existentei tuturor, si asupra ei se construieste cea mai puternica scena din film: doi baieti si o fata, care-si petrec o dupa-amiaza varatica de oras de provincie facind sex in trei si vorbind banalitati despre viitor, trei corpuri goale care traiesc o viata proprie, lipsita de acel sentiment al intimitatii erotice, asociat instinctual nuditatii si operind ordinare actiuni mecanice (de imperechere, mingiiere, pipaire). Trupul, supremul instrument uman, auto-depersonalizat si expus intr-o instalatie in miscare. Depersonalizat sau, dimpotriva, extrem personalizat? Jean-Claude Kauffman (Trupuri de femei – priviri de barbati. Sociologia sinilor goi, 1995) vede trupul ca „al tau pentru ca e insasi evidenta sinelui“, iar autonomia corporala, […]